marți, 26 februarie 2008

Amintiri din China - fila 23

Yingge ţine morţiş să nu plec pînă nu mă scoate în luminile rampei.
“You have to!”
“Okay, fluture nebun… Să cîntăm dară…”
Aşa că ieri seară, înarmată cu o chitară Made in Coreea, în jeanşii mei albaştri şi cu nasul înfipt într-un microfon m-am aruncat într-o lume nouă.
La probă, patronul s-a învoit să mă accepte. Eu ştiu că aspectul meu îl convinsese înainte să mă asculte. E cool să ai o zuză de pe partea ailaltă a globului.
“Ştii cîntece la modă?”
(moda cui? Că la noi circulă un altfel de modă…)
Mi se înşiră cîteva nume. Pe mine mă trec fiori. De groază…
“Glumiţi, domnule, sper. Mai bine mă las de cîntat înainte de a mă fi apucat decît să îi cînt melodiile lui Janet Jackson.”
Patronul zîmbeşte îngăduitor.
“Celine Dion? Whitney Huston?”
E clar. Nu scap cu una cu două de secolul în care trăiesc. Iară sînt sub vremuri.
“O să încerc.” Spun oftînd după Bruce Springteen şi Tom Waits.
Cădem la pace cu The Beatles.
“Strecurăm şi cîte una de-a lor…” e de acord mormolocul galben şi se întoarce spre barman.
În seara aceea am simţit pînă în vertebre căldura unui public pe care nu îl puteam vedea din cauza luminilor care veneau direct pe mine. Dar mă simţeam privită cu o vagă şi nedisimulată curiozitate. Relaxat şi plăcut.
Am avut emoţii. Dar am coborît printre ei şi i-am simţit cuceriţi.
În culise, trupa filipineză (au umplut lumea!) mă aşteaptă şi mă ia la întrebări. Nu scap de veşnicul început de conversaţie:
“De unde eşti?”
Dau să mint cu neruşinare. Ce-ar fi să le spun că fac parte dintr-un trib din Africa Neagră?
Răspund însă şcolăreşte. Un şir de o-uri şi a-uri.
“Romania!!! Ahaaaa, Ceaucescu…”
Zîmbesc, trecem peste asta? Moacele lor curioase şi faptul că vorbesc toţi odată de zici că sînt păliţi de vreo boală de dă limbariţă mă fac să mă destind.
Ne despărţim în fugă. Urmează pe scenă.
“Hey, ştim un bar unde caută pe cineva în stil american! Notează-ţi!”
Deci iată-mă ajunsă “în stil american”.
Fug să îi caut pe cei doi amici cu care am venit. Ăştia au dat bir cu fugiţii de cum i-au văzut pe filipinezi. Curajoşi, băieţi, n-am ce zice.
În jur s-a făcut pustiu. Numai un tînăr travestit, într-o rochie ciclam, sclipitoare, cu broderie şi paiete, cu o diademă argintie şi pantofi cu toc cui, probabil 44. Tace sprijinit de toc. E obosit. Şi atitudinea de lehamite contrastează şi mai tare cu rochia mulată, cu spatele gol. Mă observă şi se animează de-odată. Mă atinge pe umăr cu gesturi efeminate. Or fi ale lui? Sau ale rochiei?
Evrika! Cei doi amici care sînt cei plătiţi să mă escorteze îşi fac într-un final glorios apariţia. De bună voie…
Îl părăsesc pe amicul agitat şi sclipitor. Pare dezamăgit.
Ne afundăm într-un bistro. Yingge sună. Îi comandăm şi ei o bere. Amicul numărul unu tace. Engleza pentru el e precum chineza pentru mine. Amicul numărul doi, semi-vorbitor de engleză, e cam prea preocupat să mă descoasă în legătură cu viaţa mea personală. Dar nu e rău aşa, cînd nu-mi convine, mă fac că nu pricep.

Niciun comentariu: