miercuri, 13 februarie 2008

Amintiri din China - fila 4

Probabil că este o fostă termocentrală. La ultimul nivel se ajunge pe o scară exterioară, asemănătoare celor de incendiu, doar că urcă în unghi, nu perfect perpendiculară. Urcăm. Sus sînt cei cinci prieteni ai lui Yingge, care şi-au făcut o trupă de rock.
Stau împreună, au studiou propriu, improvizat destul de profi în două dintre camere.
Sînt fericiţi că au scos un album de curînd. Îmi dau un CD. Îi pun să-mi dea autograf. Se umflă în pene, se înghesuie şi îşi scriu cu carioca roşie numele. O să uit sigur care cine e, scrisul ăla nu îmi spune nimic. O să îi încurc. Clar. Cel mai tinerel, poate mai intuitiv, desenează şi un soare alături de numele lui.
Nu fumează niciunul. Beau Corona, zîmbesc odios de mult. Şi cîntă. Tot timpul. Ai zice că e ultima lor şansă. Cel mai mare dintre ei are cel mult 22 de ani. E singurul care înţelege şi poate exprima cît de cît o idee în engleză. Ceilalţi preferă să-mi deseneze cu mîinile prin aer tot felul de idei complexe. Pricep cît se poate pricepe. Yingge se distrează pînă începe să se enerveze că nu mai scapă de rolul de traducător.
Okay, au reînceput să repete. Aşa că nu mai e nevoie să comunicăm verbal. Ascult. E rock, l-aş recunoaşte oriunde. Dar e ceva care e... altceva. De la un punct încolo, devine fascinant. Nu îmi pot imagina cum ar suna rockul cu influenţe din muzica tradiţională românească. Rock cu influenţe chinezăreşti ai zice că e cea mai naturală chestiune.
Sînt exact unde trebuie.
Şi influenţele, şi eu.
Mă cheamă în studio. „Cîntă!”, îmi arată cel mai june dintre ei ducîndu-şi mîna dinspre gît în faţă, cu palma în sus, ca o invitaţie. Improvizez. Yingge îşi alătură vocea pe refren. Are un timbru cald care îmbracă aşa de bine asperităţile vocii mele. Nu mai zîmbeşte niciunul. Ascultă atent, privind undeva în podea. Ultima notă. Rămîn cîteva secunde pe gînduri, după care încep să ciripească toţi odată. Yingge face un rezumat.
- Ar vrea sa ieşim în oraş... La o bere. E un bar frumos construit pe piloni, direct pe lac... Cred că vor să te impresioneze...
Dau din umeri. Ar fi o idee.
- Le-a plăcut? Au fost îngroziţi?
- Nu ai înţeles... Gata, i-am vrăjit pe toţi! Păcat că nu poţi sta mai mult în China. Le-ar fi plăcut să înregistrăm nişte piese cu ei.
Ni se uită în gură fără nici o reţinere cum ne conversăm în engleză. E clar că nu pricep o iotă, dar încearcă în mod evident să fie participativi.
Pentru mine parcă e prima dată cînd nu mă mai simt un alien. Comunicăm şi atît. Şi totul devine pentru cîteva ore firesc.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Eu cred, fata, ca ar trebui sa scrii pana nu mai poti, indiferent de numarul de cititori, si sa scoti apoi o carte. Sunt mult prea bine scrise povestile tale chinezesti! Serios!

vasilissa spunea...

zoran, prietene, uite de-aia merita sa iti faci blog. ca tot nu stiam la ce imi trebuie. iti multumesc nu numai pentru ca rezonezi, dar, mai ales, ca mi-ai oferit o motivatie...