marți, 19 februarie 2008

Amintiri din China - fila 16

Okay, tare aş vrea să înţeleg ce mama mă-sii mă mînă tot timpul numai departe. Noroc că nu mă ajută creierii, că cine ştie ce aş afla. Yingge e iar prinsă într-o chestie care se poate transforma într-o relaţie. Eu m-am obişnuit să îi văd mişunînd în jurul ei. Recunosc că e frumoasă. E frumoasă indiferent de standardul pe care i-l aplici.
A venit noaptea ca turbat, la ea, hohotind, cu un plîns în convulsii. Rupt de iubirea lui pentru ea, împărţit între cea de dinainte şi cea de acum. Nu mă pot opri să mă mir la ce bun atîta tulburare. Îl lăsăm să intre. Aproape că trebuie să îl susţinem, într-atît e de năruit. Se aruncă în braţele ei şi adoarme. Eu nu mă pot gîndi decît că trebuie că le este infernal de cald. Seara se răcoreşte, dar oraşul pufăie aburi din toţi porii şi, pînă să se liniştească, se iţeşte iar infernul solar.
Ea se mişcă şi se desprinde. O simt nervoasă. Îmbufnată. E prea mult. Cine îi dă lui dreptul să vină aşa… în miez de noapte, să i se vîre în pat? Nu spune însă nimic, iar eu nu vreau să o întreb.
În zori, îl priveşte păstrînd ceva din fierbinţeala nopţii. Eu ştiu însă că judecă la rece, întrebîndu-se ce e de făcut.
“Se poartă de zici că sîntem căsătoriţi de cinci ani!”
Biet fluture prins în propriul vis către libertate ca în pînze de păianjen. O mîngîi cu vorba.
Nopţile, el continuă să vină. Îi spune că sînt prieteni, că pînă pleacă de la el o oarecare fostă incertă, nu se poate întoarce acasă. Cîteva zile. Totul se va termina. Dar îşi aduce o valijoară, cd-player-ul, se înfruptă din candoarea cu care Yinnge tace. Lasă încă la voia întîmplării lucrurile. Dar dimineaţa e mereu pe gînduri.
Nu reuşeşte să spună nu.
“Yingge, dear, o să te înghită ca un lup…” Îi spun mai mult dintr-un soi de datorie morală. Ştie şi ea.
Ziua nu mai rîde.
Seara se ghemuieşte la televizor şi îşi taie unghiile de la picioare obsesiv. Mă uit să văd. “My god, ţi-ai dat sîngele!” Dă din umeri. Oftăm. Lăsăm pe mîine, îi iau forfecuţa. “Măcar mîinile lasă-ţi-le în pace! Vrei să arăţi ca un…” Aş vrea să zic tocilar, dar îmi dau seama brusc că habar nu am cum arată un tocilar în China. Aşadar, de ce aleg eu mereu calea înstrăinării?

2 comentarii:

vanessa spunea...

In sfarsit o poveste romantica ...asteptam momentul asta, macar pentru comparatie intre popoarele prietene si culturile romano-chineze
Din descriere e clar ca nu suporta comparatie, dar sincer mi-ar placea sa-l vad si eu pe EL cum vine si adoarme in patul meu dupa un zbucium sufletesc de natura sentimentala, iar eu refunzand refuzul (sic!) sa-mi tai unghiile

vasilissa spunea...

yingge era vesnic intr-o poveste romantica. dar ii placea numai inceputul, ca sa zic asa. orice ii ameninta libertatea, o facea sa fuga de sa ii scapere calciiele... de altfel, cred ca singura solutie cu ea era sa o lasi in bobii ei (de orez, hihi) si sa nu te arunci in viata ei ca un disperat.