miercuri, 13 februarie 2008

Amintiri din China - fila 6

Mi s-a îndeplinit una din cele mai fierbinţi dorinţe pe care le aveam în adolescenţă. Mă aflu fix la intrarea în Shaolin Şî – vestitul Templu Shaolin. Mi se explică să ţin bine minte intonaţia, că altminteri risc să se înţeleagă Rahatul Shaolin. Okay, e limpede că e mai sigur să tac. Întrăm?
Tatăl lui Yingge are 63 de ani. Cu greu îţi vine să îi dai mai mult de 45. E impecabil.
În rest, ca de obicei, eu nu înţeleg boabă. El nu înţelege boabă.
Cu toate astea e limpede că există o chimie între noi. Pur şi simplu sîntem încîntaţi de cîte ori ne întîlnim. Îmi zice să îi spun Ge-Ge (gă-gă). Cică ăsta ar fi cuvîntul pentru „frate mai mare”. Accept bucuroasă.
Îmi face cu ochiul. Mă iau după el printre buruieni. La capătul nămolului ne aşteaptă o mare impresionantă de turnuri de diferite înălţimi. Înghit o gură de aer fierbinte. Ştiu unde mă aflu. Am văzut în cărţi. Este cimitirul celor mai mari shaolini din lume. Ge-Ge e mîndru de plesneşte. Începe să se prostească şi să facă nişte figuri de karate. Ţopăim ca doi descreieraţi în liniştea aia care devine brusc un spaţiu concret. Da, mă aflu acolo, în acel moment. Nu mă mai miră. Numărăm caturile din care sînt formate turnuleţele. Yingge, disperată de plecarea noastră neanunţată, apare din urmă roşie la faţă. Se îndură şi-mi traduce ce spune Ge-Ge. Deci e şi aici o ierarhie. Nici după moarte nu scapi. Cu cît a ajuns la un nivel spiritual mai ridicat, cu atît turnul e mai înalt. Nu mă voi întrista. E bine şi aşa. Poate că e chiar corect. În fond, nici în viaţă nu sîntem egali.
Intrăm în templu. Yingge stă în genunchi, are fruntea lipită de o pernuţă pusă pe podea, la intrare, şi bate un soi de mătănii. Eu mă comport turistic. Prefer să stau de-o parte sau să merg cu mîinile la spate.
Se ridică. Pune sonor bani într-un soi de urnă, ia un băţ parfumat dintr-un vas înalt şi îngust. Îl înfige aprins alături de celalalte. E un parfum care îţi răvăşeşte simţurile. Shaolinului nu i se mişcă nici un muşchi pe faţă. Bate cu o ghioagă minusculă într-un gong, fix cînd băţul începe să scoată fum.
Mă uit insistent la ultimul shaolin înainte să ne întoarcem către ieşire. E un om de ceară, galben, opac. Încep să mă întreb dacă nu mi s-a părut că a bătut gongul. Oare face vreodată pipi?
Mă învîrt de colo-colo. Nu îmi găsesc rostul în nici un compartiment al vieţii subcereşti dat în grija unui alt zeu. Gongul încă îmi răsună în urechi. O iau la picior după Yingge care e deja într-o altă aripă a templului. Iar e în genunchi. Repetă ritualul la fiecare coşmelie. Zeul aducător de viaţă lungă, Zeul bunăstării, Zeul sănătăţii, Zeu norocului...
Ne întîlnim în cale cu broasca ţestoasă din jad. Are carapacea lucioasă. Yingge face un salt. E pe broască. Hai, treci aici, nu vrei să ai o viaţă lungă? Vreau, nu vreau, măcar atît pot face şi eu în Templul Shaolin.
„Ce spui cînd te rogi?”
„Îmi pun o dorinţă... în funcţie de ce îmi poate oferi zeul respectiv.”
Sînt dezamăgită.
Aşa că fac poze. M-am prins între timp cum arată inscripţia „No photos”, dar nu e treaba mea. Eu nu ştiu chineză.

4 comentarii:

Ronin Man spunea...

Super!!! Pe maine seara, la o noua poveste, film, vis, realitate, what ever it is! Merci!

vasilissa spunea...

Te mai astept. Cite putin, cite putin, ajungem intr-o realitate comestibila...

Anonim spunea...

Continua sa scrii, stii sa o faci, stii ce spui si se si intelege.
Din partea mea, poti sa scrii despre ce vrei tu, despre viata la tara, despre civilizatia incasa, despre Edward Grieg, eu oricum voi citi fara suflare fiecare rand, fiind in acelasi timp "acolo" si multumita ca Providenta mi-a scos in viata un om atat de inteligent

vasilissa spunea...

bine ar fi sa stiu eu despre civilizatia incasa cit sa pot scrie... Multumesc!