Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 2

Când îmbătrâneşti, începe să îţi crească păr pe urechi. Şi chiar de acolo, de sub lob, pornesc bucheţele de riduri creţe. Tu o să-ţi laşi barbă. Pe dracu, barba o să fie grizonantă, o să arăţi ca orice moş libidinos. Olga nu mai vine. Viorica beată rangă zace acasă pe canapea. Tu n-ai chef azi de şerveţele. Numai să nu fi vomitat prin toată sufrageria. S-a întors la el. S-a întors degeaba. Acum i-e lui silă. Se uitase la ea în timp ce o descălţa. Trăsăturile alea greu de descris cu care îl fascina acu nu îi mai ziceau nimic. Arăta ca o găleată goală. Şi nu pentru că era beată, căci pe vremuri îi plăcea tulburarea aia din priviri. Trebuie că pisicile ar fi mult mai fericite dacă şoarecii s-ar chercheli înainte să le pice sub labe. În rest, Viorica era o păpuşă excepţional de bine dotată. Dincolo de pielea fără cusur, trebuie însă că ticăia un computer corect, cu reglaj intern fin, fără legătură cu căldura intimă a unui om. A trecut de nouă. Olga întîrzie mereu. O să vină iar bătînd mărunt din buze, împărţind lumea între “extraordinar” şi “greţos”. O să aibă cuta aia între sprîncene şi aerul de amazoană. Iar lui nici măcar nu îi mai arde să se lamenteze. Olga nu o să mai aibă de ce să îşi intre în rolul de mamă. În fond, lui îi plac mamele. Sînt fiinţe robuste, de nădejde, legate bine la trup, care şi-au depăşit măcar în mare angoasele. Au piept voluptos, şolduri moi, miros a mîncare şi îşi amintesc de tine doar cînd adorm plozii. Fac sex în linişte ca să nu îi trezească. Dimineaţa nu se plîng că trebuie să îţi facă şi ţie un sendviş. Numai seara, după ce se îmbăiază sînt absente, se ung cu creme parfumate, privesc în gol. Le poţi privi în tihnă.
Anton îşi reprimă un oftat. Şi un vers care era cît pe ce să ţîşnească la lumină.

***
Olga avea un aer acrit. Se postase lîngă el. Mirosea a lăcrămioare şi vorbea despre nimic. Excepţională manieră feminină de a face din rahat bici, de a reconstrui dintr-o frunză o pădure întreagă.
- Dragă…
Olga păru că ascultă pentru o secundă.
- Olga, începu el cu un glas semihîrîit. Viorica s-a îmbătat şi...
- Ah, se întunecă Olga. Pleci?
- Ei, plec. Unde dracu să plec...
Ar fi vrut să îi povestească despre sentimentul lui de gol în timp ce o trăgea pe Viorica de mîini ca să o caţere pe canapea. Ar fi vrut să îi povestească despre părul ăla lung, blond natural care nu îi mai spunea nimic, deşi mirosea în mod bizar a curat, în ciuda beţiei, a fumului de ţigară în care stătuse toată ziua şi a repetatelor borîturi pe holul blocului şi ulterior al apartamentului.
Olga tăcuse. Neplăcut. Anton e un cretin. Ca de obicei. Păcat că arată bine, păcat de aerul lui elegant. De profilul ăla de intelectual şi de mîinile fine cu care îşi dă părul spre spate. Păcat că şi-a pus sutienul, acu o strânge la spate, iar cu fusta asta nici măcar nu îţi poţi crăcăna picioarele ca să-ţi fie comod pe canapeaua verde.
- Auzi? Eu cred că ar trebui să nu ne mai vedem. Nu vreau să mă înţelegi greşit. De fapt, de mult voiam să îţi zic. Nu cred, serios, că ne face bine să ne vedem. Discuţiile astea despre Viorica pe mine au început să mă prostdispună, ţie îţi fac pînă la urmă un deserviciu. Hotărîrile de genul ăsta ar trebui să le luăm singuri…
Anton îşi aprinse o ţigară. Pufni din nas şi o trase din gură.
- Pffuu, ce putoare…
- Uite de-aia fumez eu ţigări cu filtru maro. Nu ai cum s-o aprinzi pe dos. Astea albe… Auzi? Mai ştii cînd fumam Carpaţi? Fără filtru?
Rîdeau amîndoi. Două perechi de dinţi la unison. Olga avu impresia că sînt doi cîini mari, semipăroşi, îmbiindu-se la castron.
- Doamne, ce vremuri. Ce dracu era să fumezi? Mai era Tomis, mai ştii? Ni se păreau culmea eleganţei!
Olga rîdea descreţită. Ciufulită, pe marginea canapelei, puţin aplecată în faţă cu o bretea de la sutien iţită pe lîngă bluză.
- Măi, Olga…
- Îî?, mormăi ea încă înveselită.
- Hai să ne căsătorim. Noi doi…
Olga rotunji ochii. Scrumul lung al ţigării nescuturate scăpă pe mochetă. Privea undeva spre umărul lui stîng. Greu de definit. Cum să te căsătoreşti cu un cîine semipăros. Lăbuş o cere în căsătorie pe Lady. Hai că merge. 
- Cînd?
Anton icni. Rîsul îl încerca prin maţe, dar îi venea şi să strige ca într-un tren al groazei din parcul de distracţii. Uaaaaa, aaaaa. Uuuuuuuuu….
- Nu ştiu… Tu cînd zici?
- Băi, Anton, tu vorbeşti serios?
- Păi, cred că da… Adică, da. De ce nu?
Olga ar fi spus şi de ce nu. Nici măcar nu ştia cum arată Anton dezbrăcat. Dacă se despoaie animalul şi constată că o ia cu greaţă? Dacă îi place, dar e nasol la pat? Dacă e mişto la pat?
- Da, în fond, de ce nu… Viorica…
Tonul pornise uşor în sus, ca la final de întrebare, dar nu ştiuse ce să zică mai departe. Viorica ce? Ce era cu ea?
- Ce-i cu ea?, deznodă Anton un fir din gîndurile ei. Viorica e la mine. E beată rangă pe-o dungă-a canapelei. Mîine se trezeşte şi pleacă. De tot.
Olga simţi că o ia cu rău. Deci Viorica e tot acolo. Pînă mîine cine ştie ce dracu se mai întîmplă. Oricum era o tîmpenie să se căsătorească. Acum părea şi mai idioată toată povestea.
- Anton, nu cred că o să ţină… Nu din cauza Vioricăi. Aşa, pur şi simplu… E cam aberant. Ne ştim de prea mult timp ca să credem că am face împreună vreo brînză.
Anton se enervase. Ceruse o votcă mică pe care o zvîrlise peste cap.
- Cum crezi. Mie mi se pare în continuare o idee foarte bună. Te duc acasă?
- Auzi? Tu ai încercat vreodată să mergi în patru labe?
Anton rămăsese să-şi stingă ţigara.
- N-am încercat. Mi-a ieşit pur şi simplu..., chicoti Anton ca o domnişoară de pension. Dar am nevoie de mai mult decât o cinzeacă.