Viaţia ca o spălătură de pahar - fila 4

Viorica se trezise. Stătea botoasă şi pungită, vîrîtă într-un halat alb, mare, pufost. Anton îi făcu o cafea şi i-o aduse.
- Cum îţi e?
- Nasol…
Avea o voce nazală. Se ridică într-o rînă şi luă cana cu cafea. Părul care îi cădea pe lîngă faţă miroasea plăcut şi din toţi porii emana aburi de săpun.
- Deci?, Anton nu ştia prea bine la ce trage concluzii, dar simţea nevoia să zică ceva, numai să nu se repeadă asupra ei. Nu-i era prea clar ce ar fi făcut dacă se repezea.
- Ce?, răspunse ea absent, întinzîndu-şi picioarele cu unghii roz care păreau suprarealiste în lumina palidă a dimineţii.
- Nu ştiu… Ţie ţi se pare normală relaţia asta?
- Ce-are relaţia asta?, se miră ea şi-i puse cana de cafea în mînă ca să îşi poată împleti părul.
- N-ai obosit? Adică, vreau să zic, a început să fie destul de aiurea. Vii pe-aici cînd îţi tună. Mă rog, nu că m-ar deranja. Pleci, dispari cu zilele, nu răspunzi la telefon…
- Dragă, se lipi Viorica cu capul de pieptul lui, nu aşa ne-am înţeles? Fără restricţii? Fără întrebări? Fără telefoane de control?
- Dă-te aşa. Verşi cafeaua. O mai bei?
Viorica luă cafeaua şi o puse pe măsuţă
- De fapt, eu am nevoie de tine şi cînd nu eşti aici, început Anton şi regretă pe loc registrul grav în care pornise. Nici măcar nu ştiu unde stai. La telefon nu răspunzi. La început era aventuros, adică mi se părea că dacă vii cînd ai nevoie de mine şi eu sînt mereu la dispoziţia ta, sînt aşa, un fel de răspuns oportun la ceea ce îţi trebuie. Am început şi eu să am nevoie de nişte răspunsuri.
- Hai, Anton, se mîţîi ea şi-şi ridică picioarele peste picioarele lui. Nu te prosti… Ce-i cu discursul ăsta pompos? Orice bărbat şi-ar dori o femeie care să nu-l ţină legat. Să nu vrea să-i trîntească plozi şi să nu-i ceară decît ce vrea şi el…
Viorica zîmbi cu subînţeles şi începu să i se caţere cu totul în poală. Şnurul halatului se slăbise lăsînd la vedere hărţi albe de rotunjimi ale cărnii.
Anton simţi un fior, dar şi o greaţă amestecată cu panică. Se scutură şi-o împinse.
- Vorbesc serios.
- Eşti un tîmpit. Dacă vrei să ne despărţim, măcar ai decenţa să mi-o spui în faţă.
- De fapt, nu ştiu ce vreau. Vreau să fii normală.
- Adică după ce ne-o tragem să îţi fac o ciorbă!
- Eu ştiu, probabil …
- Păcat. Credeam că eşti special. Dacă îţi plac femeile care put a rîntaş, caută-ţi una de-aia. Nu-i de mine…
- Un singur lucru vreau să mai ştiu.
- Spune, sufleţelule…, îl luă ea peste picior cu o grimasă de coană mare.
- M-ai înşelat?
- Eşti un bou. Ca să te înşel ar fi trebuit să îţi fi promis întîi ceva. Nu ţi-am promis nimic niciodată. Nu mi-ai cerut nimic. De unde pînă unde eşti tu aşa de posesiv? Te-am întrebat eu vreodată ceva? M-a interesat cu cine ţi-o tragi cînd nu sînt cu tine?
Anton ar fi pocnit-o. Direct peste ochi, cu un dos de labă. Îi veneau în minte numai cuvinte ordinare. Cît să uite de sine. Şi de ea. Şi de amăreala asta care îi încleştase fălcile.
- Okay, dacă tu aşa crezi…
Viorica se ridică. Îşi lăsă halatul să alunece de pe ea. Rămase goală, de cristal. Albă şi statuară.
- Uită-te bine la mine! E ultima dată cînd mă mai vezi. Eu pe-aici nu mai calc!
Anton chiar se uita. Ar fi strîns în ambele palme carnea aia a ei fără pată. S-ar fi înfipt în ea ca într-o plastilină. Ca s-o descompună şi să o facă la loc altfel, caldă, firească, decodificabilă.
- Du-te-n mă-ta. Pleacă. Oricum nu ai fost niciodată aici.