Carte din puşcărie

Şi nu una poştală, ci o carte. De-aia cu foi scrise şi conţinut, despre care a scris un băiat de la Jurnalul NAţional. Cărţuşoara are şi oareşce chestii ştiinţifice prin ea.  Autorul e un puşcăriaş. Aşa le zice în limbajul comun. Acolo unde se află el, se numeşte deţinut. Omul, ajuns în puşcărie pe nedrept după cum declară el şi, ulterior, chiar şi unul din martorii acuzării, doar că tardiv că mai e niţel şi se liberează, a hotărît că, decît să îşi şteargă mucii şi lacrimile cu mîneca de necaz şi jale, mai bine se pune făcut ceva pozitiv.

În puşcărie singurul lucru de care nu duci lipsă e timpul. Toţi, vinovaţi sau nu, se plîng de acelaşi lucru. Timpul se dilată la nesfîrşit şi se socoteşte în secunde. Miliarde de secunde care nu se mai încheie. E drept, unii şi-o merită. Alţii, nu.

Kosmodi Lajos, fost salvamar, a ajuns la marginea societăţii pentru o afacere nu prea curată care, se pare, nu era a lui. Dar nu asta e tema de discuţie. Fie că e vinovat sau nevinovat, odată închis după gratii, omul s-a apucat să scrie o lucrare despre cum pot cei din jur să îi ajute pe ăilalţi pe loc, înainte de a se ajunge la cabinetul medicului în cazuri grave. Şi dacă e vreun loc în care cazurile devin grave pe loc, atunci puşcăria e ăla.

"Acordarea primului ajutor în sistemul penitenciar românesc" nu e o lucrare care să schimbe lumea. Nici măcar nu e ştiinţifică din cap în coadă. Dar este un început. Şi e un început bun, care îndrumă simplu şi cinstit puşcăriaşul spre ideea că poate face ceva pentru aproapele lui dacă ştie cum să o facă. L-au susţinut doi oameni pentru ca această cărticică să străpungă lumea celor care scriu şi publică. Consortul meu şi profesorul universitar Bota, un om în faţa căruia toţi cei care i-au trecut prin mînă îşi scot pălăria. Iar dacă nu şi-o scot, să le fie ruşine.