Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 1

Eminamente scîrbită de cele văzute şi nevăzute, ci doar insinuate printre rînduri, Olga se scutură ca de frig.
Acest popor cu gîndire căprească, infernal de autosuficient, dar care oricum dă cu geana peste gardul vecinului ca să vadă dacă orătăniile lui sînt mai împănate şi suferă sincer privindu-şi bunătăţile, căci nu ştie dacă nu cumva îi trebuiau mai multe. Stinse televizorul.
Îşi trase prin mîneca de la cămaşă sutienul şi-l aruncă pe marginea canapelei, peste maldărul de haine semipurtate, purtate mai mult şi de spălat. Afară soarele trăgea să moară pe pervaz în zeama alb-gălbuie a găinaţului de porumbei. Nu îi hrănea. Probabil că de la balconul de sus picau firimituri în mod constant, altminteri ce să caute porumbeii la fereastra ei. Mai degrabă era loc pentru păianjeni. Ba chiar şi pentru câte un greiere sărit sinucigaş din iarbă pe covor. Două nopţi nu pusese geană pe geană din cauza unui cîntăreţ de-ăsta tomnatic. Încercase să se îndure de el, întotdeuna dispreţuise furnica. Dar nici nopţi albe de amorul cobzei greiereşti nu erau vreo şmecherie. Nu îl găsise, nu auzise de vreo capcană de greieri. Dispăruse aşa cum venise. De altfel aşa cum făceau şi oamenii prin viaţa ei. Cîte o potecă. Scurtă. Un ţîrîit nervos, sacadat începu să mormăie înfundat. Olga se repezi sub maldăr. Sub sarafanul verde, de reiat, descoperi sursa zgomotului: Anton. Da, adică nu, nu avea chef să iasă. În fond lui Anton îi venea ideea să o scoată la bere numai cînd cretina aia a lui blondă îi dădea papucii. Se lăsa cu muci, suspine, cîteva versuri scoase din mînecă şi se încheia invarabil cu lamentări despre ce-e-viaţa-ce-e-omul şi, desigur, ce nasoale sînt femeile. Asta ca şi cînd ea era vreo coadă de mătură. Se strîmba degeaba. Nici cu datul pe glumă nu mai ţinea. Se săturase să-i găsească scuze, să-l oblojească. Să se ducă la mă-sa să-i şteargă nasul. La ea să vină numai cînd l-o chema ea. Dar şi Viorica aia, ba-l lua, ba-l lăsa. Avea şi el dreptate. Avea şi el nevoie de o femeie. Dar şi ea avea nevoie de un bărbat. Ceasul ăla biologic nu e chiar vorbă în vînt. Odată te apucă amocul de răstorni tot şi te duci după primul hăndrălău care iese bine la analize. Dar nu Anton. Deşi mormolocul e bărbat destul de bine, nu fumează, are un job bine plătit, e consecvent, ba chiar şi niţel poet. Ducă-se dracu cu toate analizele lui bune şi versurile lui mediocre.


***

Sutienul nu se pune la fel de uşor pe cât se scoate. Ca să te vîri în nenorocita asta de ţîţarniţă trebuie să te despoi. Nasture cu nasture, laşi bluza în jos, spre spate şi dai să scoţi mîna stîngă din mîneca bluzei. Rămîne captivă în nasturi. Deschei nasturii trăgând cît poţi încă sperînd să te strecori din mînecă fără s-o deschei, treci la dreapta, treci nasturii prin găuri o idee mai uşor, scoţi mîna dreaptă. Iei invenţia asta nenorocită care e tot pentru bărbaţi, că nici o femeie nu ar fi fost suficient de nebună să-şi maltrateze ţîţele pentru ea sau pentru prietene, pui cupele la spate, închei babele cu moşii, răsuceşti cupele în faţă, sînt pe dos. Divorţezi voluntar moşii de babe, îl pui din nou. Răsuceşti iar cupele de la spate în faţă, le-ai nimerit, bagi mîna stîngă prin bretea, apoi dreapta, ridici. Ai terminat. Ai transpirat. Nu-ţi vine bine. Era mai bun ăla fără dantelă, de bumbac, simplu. Beige. O iei de la capăt.
Olga se învîrtea prin casă semidezbrăcată încercînd diverse combinaţii de bluze cu pantaloni, sarafanul poate?, nu, că ăsta nu merge decât cu bluza kaki, cambrată pe lângă talie, e murdară, celelalte se fac cocoloaşe pe sub sarafan şi se ridică, fusta lungă în carouri e mai potrivită, aia merge cu aproape orice bluză uni, ciorapii de mătase maro şi cizmele. Hai că merge. Merge la green hours, ca de obicei, cu Anton plîngăciosul, care o să îi jure ca unei prietene adevărate că el gata, se lasă de tîmpita aia de Viorica, că să fie al dracu ăl de i-o mai da vreun telefon, că îi promite ei, Olgăi, femeia lui de suflet, că data viitoare ies în oraş aşa, pur şi simplu, la o plimbare chiar cu barca în Carol, doar că acu s-a făcut urît. Lasă, poate la anul. Puţin lipstick? O nuanţă palidă de verde pe pleoape. Dă-i şi cu anticearcăn acu dacă tot te-ai apucat. Rahat. Nu, adică nu te da şi cu rahat, adică ce-i porcăria asta! Pentru cine te fandoseşti tu aici? Pentru o discuţie cu unul care vine cu nasul roşu şi-o sacoşă de batiste? Cu ce parfum? Ăsta e de seară e cam greu şi impunător. Mai degrabă celălalt, ăla care are un iz uşor de lăcrămioare cu ceva flori de cîmp, e feminin. E târziu. Aşa, rucsacul de piele, lung, adînc cît o zi de post în care intră tot. Acu eşti gata să te şi muţi. Nu cu Anton! Olga stă în uşă căzută pe gînduri, mai bine mai fuma o ţigară. Are impresia că a uitat ceva esenţial. Încuie.

Impresionata peliculă

O întrebare vagă, uneori acutizată, îmi mai apare din cînd în cînd în minte, probabil de oboseală. De ce, dincolo de atavisme, oamenii simt nevoia să fie agresivi. Mediile aglomerate îţi înfurie întotdeauna obişnuinţele. Se deschid, deci, două drumuri, doar aparent opuse: fie te retragi, dacă, desigur, reuşeşti să te păstrezi suficient de autosuficient, fie îţi dezveleşti colţii şi sari la toate beregatele care îţi ies în cale. Nu îţi foloseşte la nimic discernămîntul. În fond, important e să ieşi învingător. Uiţi pe alocuri ce ai de cîştigat. Şi, în orice caz, tot ce contează este lucioasa glorie. Bună şi efemeră, în fond.
Televiziunea, ca orice furnicar care se respectă, face şi ea parte din categoria autostrăzilor pe care şoferii se claxonează, şicanează, înjură, îşi taie faţa. Nu cu colţii rînjiţi, aşa cum şade bine sălbăticiunilor, ci din spatele parbrizului, cu climatizarea pornită.
Okay, să nu exagerăm. Nevoia de competiţie e bună. Cum faci să rămîi pe val e alta. Iar dacă din prea mare agitaţie, uiţi care e miza atunci chiar că e neplăcut. Pentru ceilalţi, desigur.
Oameni care ajung la bere cu prietenii, să zicem o dată pe lună, şi care nu se pot desprinde de propriile subiecte sunt un lucru bun pînă la un punct. Înseamnă că ceea ce fac le place. Dar, dincolo de acest orzont subţire, intervine boala. Alienarea. Lipsa de empatie. Oamenii din televiziune uită empatia. Sentimentul acela profund uman care îţi aminteşte că poţi oricînd să fii şi tu în locul celui lovit. Îi vîri sub nas un microfon branduit şi începi să tragi. Şi tragi, şi tragi, şi tragicul răsare precum roua pe firul ierbii dimineaţa. Nu te întrebi de unde, nu te interesează ce e dincolo. Doar pelicula se lasă impresionată. Tu eşti rece, demn, zeificat. Ţi-ai imprimat secunda de glorie. De cîte ori privesc de pe margine acest funicular mi-amintesc de tînărul acela care a umblat cu un proiect de televiziune culturală în taşcă nişte ani buni tot încercînd să obţină o sponsorizare. Diverse cravate i-au rîs în nas şi l-au trimis la plimbare. Acum proiectul se cheamă Discovery.

Exerciţiu de imaginaţie

Ce faci cînd lucrurile vin ca tăvălugul. Cînd telefoanele sună încontinuu. Cînd toată lumea vrea ceva. Cînd tu trebuie ca singur, din căuşul cenuşiu al creierului tău, să scoţi permanent ceva lucios care să lucească permanent. Cînd, după ce ai făcut tot ceea ce depindea de tine, totul porneşte de la capăt, înainte ca să capeţi acel al răgaz pentru ca încă o sinapsă să se lege demn, egal...

Cincinal aniversar

Acum fix cinci ani mîncam o îngheţată de ciocolată, pe băţ, tolănită pe-o parte pe canapea. La trei după masă, îmi trăgeam rochiţa de in pe mine, şlapii şi un băgăjel sumar şi mă îndreptam către Polizu fără să veau să mă gîndesc în avans la nimic. Clipă cu clipă. La şase, încorsetată cu un soi de curea lată ascultam micile bătăi de inimă prin aparatul prins de mine şi mă întrebam dacă asistentele nu mă uitaseră acolo, captivă. După două ore, o femeie al cărui chip nu-l voi recunoaşte niciodată mi-a pus pe piept o mogîldeaţă înfofolită ca o mumie, cu o feţişoară strînsă spre mijloc din cauza unei mîini cam prea hotărîte la înfăşat. "Hai, nu-l pupaţi?" Nu l-aş fi pupat... Nu pentru că nu l-aş fi iubit deja, ci pentru că mi se părea vag neigienic. Plus că pupatul e un act intim care trebuie să vină din interior, nu la comandă. Am ales fruntea minusculă pe care am atins-o cît am putut de uşor cu buzele. Se născuse Ştefan, micul ştrumf cu ochi de chinez, claie neagră de păr şi o personalitate duioasă în plin proces de şmecherenie pe care aveam să o descopăr zi de zi ca pe un dar  infinit. Probabil că asta este de fapt ceea ce ne atrage atît de mult, infinitatea fragilă pe care ţi-o dă un copil. Şi sentimentul acela ca un ghem de aur strîns în plex cînd iubeşti într-atît de mult încît îţi dau lacrimile.