Zîna-măseluţă cu banii dă haur

În ultima vreme mi s-a reactivat un coşmar. A reapărut la teve o reclamă care îmi dă fiori prelungiţi şi stare de neputinţă. Nu pentru că e prost realizată, dimpotrivă. Gold Corporation. Vă spune ceva? De ce acum, dintr-o dată reintră în actualitate? Cum se face că acum, în plină criză financiară, s-au găsit bani pentru un nou heirup? Pentru cine e reclama aia? Care e publicul căruia i se adresează? Ce am eu de cîştigat de pe urma lor? Nu-i aşa că acum orice companie care pune la dispoziţie locuri de muncă e un fel de zînă-măseluţă care îţi lasă sub pernă monede lucioase aproape pe nimic? Sincronizarea îmi miroase rău a cianură...

Cînd colo, exact cînd să mă culc din nou, s-a trezit harpia. Undeva într-o încăpere, nişte mîini încep să se suflece pentru semnarea vreunui act de sentinţă la moarte a unei bucăţele de rai pe care o mai puteam încă visa. Roşia Montană. Şi totul se va face cu acordul nostru, sub ochii noştri. Închişi. Pentru că aurul pe timp de criză luceşte al dracului de tare.

pe lună goală

de-un veac suise iedera pe casă
în verde pînză de cămaşă
dar noaptea-n straiele de oase
suflînd în lună mi te luase

Motto

Locuiesc într-o carte. E încreţită în colţuri. Zace uneori flămîndă, fără mine. Alteori mă devorează cu totul. Şade în raft cu cotorul îndoit împotriva fiinţei lui adunate-ndărătnic în clei. Uneori personajele îmi sar din pagini, cad, pur şi simplu. Ori altele se prind cu ambele mîini de cîte-un paragraf. Şi îmbătrînesc acolo deodată. Dintre rîndurile negre, gri, albastre, verzi, roşii, galbene, albe îmi zîmbeşte mereu un ultim capitol. Care e întotdeauna penultimul. Dar uit mereu tot încercînd să pătrund arabescul culorilor ce o compun.

Mulţumesc

Ziua de naştere e un pluton de execuţie.

De multe ori.

De cele mai multe ori.

Vine peste tine precum armata roşie.

Şi, în timp ce-ţi înfigi periuţa între dinţi, începe cântarea telefonului.
E prea devreme.

Dacă nu e prea devreme, e prea tîrziu. Adică nimeni să nu-şi amintească totuşi că e ziua ta? Bere. Bere. Bere. Noroc. Noroc. Noroc. Bă, să ne trăieşti. La mulţi ani. Să fii fericit. Ce dor mi-a fost să stăm aşa..., de vorbă.

Da. Sînt chestiile alea standard de le auzi în fiecare an de la aproape aceiaşi oameni.

Dar ceva e magic. Faptul că oamenii ăia au rămas cu tine, deşi a mai trecut un an, au mai murit păsări prin cer, s-au schimbat anotimpuri, locuri, haine, impresii, vieţi întregi.

Şi îi priveşti pe cei vechi alături de cei noi şi deodată te păleşte revelaţia. Poţi trăi o astfel de seară într-un singur fel: cu recunoştinţă.