luni, 24 noiembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 2

Mătuşa Vera, chemată de tata, împuţinat deodată parcă şi neîndemînatic dintotdeauna la bucătărie, m-a trimis la magazin să aduc treizeci de ouă. În rest, Florica asta, zău, ce femeie trebnică a fost. La toate s-a gîndit. Le-a rînduit, Ileano, pe toate. „Ileano” nu-mi zicea nimeni. Apucasem să-mi zic singură Ela şi aşa mă preluaseră toţi. Doar Melania, soră-mea, mă mai striga Leanţo, ca să mă enerveze şi ca să plîng şi ca să-mi mănînce între timp pătrăţelul de ciocolată chinezească.
Nici un cap de aţă nu lipseşte pentru parastas, Ileano, perora în continuare mătuşa Vera. Mama, săraca, pregătise tot, doar să le facem. Sor-mea a ajuns spre seară. Plîngea încă de cînd a coborît din tren. M-a apucat şi pe mine. Am tras de valiza Melaniei pînă acasă amîndouă, smiorcăindu-ne şi neştiind ce să ne spunem.
Mama a stat în casă, pe masa mare din sufragerie, îmbrăcată într-un deux pieces bleumarin, cu mîinile împreunate şi cu chipul ei rotund, alb. N-avea riduri. Mirosea frumos. Nu mai văzusem mort, dar ştiam că nu-ţi vine să te-apropii de ei. Mama era frumoasă chiar şi-aşa. Buclelele ei naturale cu care se mîndrise o viaţă se odihneau pe lîngă tîmple şi părea că visează frumos. Tata n-a intrat la ea. Nici Melania. S-a dus la mătuşa Vera în bucătăria de vară şi-a ajutat-o la frămîntat aluatul de cozonac. A murit la zi mare, aşa-i ia Ăl de Sus pe cei buni. În zi sfîntă.
Mai bine nu o lua deloc. Cînd am înghiţit o firimitură din cozonacul făcut de mătuşa Vera parcă m-au înţepat pe limbă lacrimile sărate imprimate în aluatul peste care stătuse aplecată. Dar poate că lacrimile erau ale soră-mii. Ale mele rămăseseră prin curte, sub mărul ionatan sub care încercasem să-mi viu în fire.
Cu tata nu-mi venea să vorbesc. Părea mai mort ca mama, stătea tăcut, neras, pe prispă şi îşi curăţa cu un cuţit cu lama scurtă o pereche de cizme vechi, crăpate de iernile lungi prin care trecuseră. M-am întors la oraş. De-atunci n-am mai atins vişinata. Iar sărbătorile le-am făcut singură, la cămin. Acasă nu mă mai aştepta nimeni. Pînă la următoarea vacanţă de vară, tata se înjumătăţise. Se înjumătăţise şi vişinata din cămară. Şi nici nea Stan nu mai venea să stea în curte. Gesturile cu care ne întîmpina, şi pe mine, şi pe Melania, păreau întotdeauna să spună că l-am deranjat. Mereu era prea tîrziu indiferent de ce-ai fi putut să îţi doreşti în curtea aia. Nu mai era timp pentru nimic. Voinţa lui taică-miu se topise undeva în ziua aceea în care mama găsise de cuviinţă să-l lase în urmă.
Nu mi se păruse niciodată că tata ar fi iubit-o pe mama, aşa, cu patimă, romantic, cum îmi imaginam eu că trebuie să se iubească doi oameni. Se bodogăneau continuu, îşi aruncau în doi peri cîte o vorbă, îşi dădeau ordine exacte cînd ceva nu suporta amînare. Dar iubire... Numai privindu-l cît de fără rost umblă prin curte mi-am dat deodată seama că unul fără altul nu puteau. Ghinionul lui tata era că îi supravieţuise. Biata mama. Dar mai ales, bietul tata.

2 comentarii:

Anonim spunea...

baga si continuarea.

Anonim spunea...

mam, yes, mam! :)