Întoarce şi celălalt obraz vs. plăcerea de a te ţigăni

Conflictul este un bun al nostru, al tuturor, fără de care, o spun specialiştii, nu ar exista evoluţie. Sigur, pacifismul din mine strigă destul de răspicat cu codiţele în vînt că lumea ar fi minunată dacă nu ne-am mai contra, dacă am îngropa securea, bombele, butoanele roşii din care zboară rachete şi cuvintele alea mai grele decît un scaun aruncat în capul duşmanului.

Poţi să-l eviţi, desigur, cînd nevoia ta este una de moment şi nu tocmai esenţială. Atunci, într-un avînt pionieresc, creştinesc şi educat, te poţi ridica deasupra lui şi-l poţi privi o clipă înainte de-a-l strivi. Nu e un semn că eşti superior, ci că rezultatul nu e chiar pe viaţă şi pe moarte.

Conflicte serioase poţi avea doar cu acei oameni de care chiar îţi pasă. Pe ceilalţi îi ierţi mai uşor pentru că nu ai aşteptări prea mari, nu pentru că eşti obligatoriu mai bun. Şi ai şi ocazia de a-ţi dovedi, nu-i aşa, că eşti o fiinţă cugetătoare, demnă şi dincolo de micile mizerii.

Cunosc oameni care evită cu orice chip conflictul. Îl evită pentru că venim cu un bagaj de tip „nu deranja pe nimeni”, „nu e frumos să ţipi”, „întoarce şi celălat obraz”. Obrazul este şmecheria de bază în cultura noastră cînd vine vorba despre vreun potenţial conflict. „A nu avea obraz”, „a avea obrazul gros” cu varianta „şoriciului” care face trimitere la aspectele porcine din decursul unui conflict care tinde spre ţigăneală şi apoteoticul „a întoarce şi celălalt obraz” sunt bicele secrete cu care părinţii, religia şi şcoala ne-au domesticit. De fapt, biologia noastră nu ne îndeamnă să întoarcem celălalt obraz, iar un topor, fie el şi metaforic, este cu mult mai tentant, ca să nu mai spunem că prea puţini dintre noi sînt în stare să delimiteze distanţa nanometrică dintre un obraz gros şi unul subţire odată aruncat într-un conflict.

Căci un conflict cu adevărat este cel care ţine chiar de miezul fiinţei tale. Abia în aceste situaţii afli despre tine cum ştii să lupţi, cît de adîncă îţi poate deveni necesitatea de a cîştiga şi ce eşti dispus să faci pentru asta.

Şi, aşa cum cunosc oameni care evită cu orice chip conflictul, tot aşa cunosc şi oameni care aruncă în luptă toate armele de care dispun. Sînt gata să mintă, să spună exact acele lucruri cu care ştiu că te vor dărîma pe loc secerîndu-ţi tendoanele, să-şi impună statura, să răstoarne tot ceea ce ştiai despre ei şi să lovească la ţintă cu precizia actului chirurgical de secţionare a nervului.

Cît de mult eşti, de fapt, dispus să „laşi loc de bună ziua” ţine de ceea ce se află în spatele conflictului. Cu alte cuvinte, ce ai putea să pierzi. Odată prăbuşiţi într-un conflict, lăsăm loc de bună ziua în relaţiile de care nu depinde esenţa noastră, ci încrengăturile sociale pe care le credem necesare traiului de zi cu zi, acela în care nu avem de-a face cu adâncurile noastre fundamentale, ci cu voile şi nevoile. Capitol la care intră de regulă şefii şi mamele.

Cît mă priveşte, îmi plac conflictele cu oamenii deştepţi. Pentru că oricît ar fi de ciudat, este mai plăcut să pierzi un astfel de conflict decît să cîştigi unul ştiind de la bun început rezultatul.