Mumie cu frişcă naturală

Acu, dacă tot m-a pălit pornirea către bucuriile stomacului, se leagă firesc un ochi spre o zi anume, care mi-a marcat, printre altele, palilele gustative.Pe viaţă, picurîndu-mi între măsele şi neuroni amintiri dintr-acelea, de nu le poţi controla.

Hai să nu vă mai ţin în tensiune. 1 septembrie 2003.

Patul de spital, al doilea pe dreapta de la uşă. Lîngă mine arătarea proaspăt ieşită din pîntece, proaspăt schimbată de pempărşi, proaspăt ambalată în hăinuţe noi, băieţeşti, ca reacţie la rombul infernal de pînză albă care îl capturase pînă atunci ca pe o mumie pitică.

Patul unu de lîngă uşă, cu o poveste asemănătoare, doar că mica mumie era de gen feminin, primeşte vizita neamurilor. Neamurile, ca neamurile. Au năvălit cu cadouri, flori şi... eclere minuscule cu frişcă de-aia moale, pe bune, pudrate din belşug cu zahăr, înşirate ca soldăţeii pe un carton auriu.

Niciodată pînă atunci şi nici de atunci încoace nu mi s-a întîmplat să îmi doresc cu asemenea ardoare ceva. Dar, pentru că sînt sociopată, nu ştiu să cer, nu ştiu să stric un moment intim în ciuda familiarităţii cu nişte necunoscuţi pasageri pe care o celulă de spital ţi-o impune, nu mă pot împrieteni nici cu vecinii, darămite cu vecinii de pat, am tăcut. Am tăcut şi pentru că mi se pusese în gît un nisip care încerca să stingă focul nevoii.

Au trecut nişte ani de atunci şi niciodată, absolut niciodată nu îmi pot refuza un ecler cu frişcă naturală. Îmi este imposibil să trec pe lîngă ele. Am mîncat deja, cred, o tonă tot încercînd să scap de obsesie. Aş mai mînca încă pe atît. Pînă cînd voi întîlni în sfîrşit Eclerul Perfect. Ăla pe care nu l-am putut avea atunci.