N-am încotro... Scot nasul în stradă, pogor spre trenul personal al vieţii, care, deşi personal, se fereşte să facă prea multe halte, spre deosebire de răbduriul metrou.
Dristor, o staţie din care aproape orice bucureştean şi-a extras cel puţin o amintire transpirată. Puhoiul pufăie în marginea peronului precum cîinii de vînătoare înainte de a le da drumul din laţ. Din secunda în care uşile trenului se deschid, se aruncă în vîltoare, călcînd în picioare principiile bunului simţ şi pe nefericiţii care nu au apucat să o zbughească afară. Cam asta cu insuficienţii şapte ani de-acasă. De pe vremea cînd noi eram mici şi Bucureştiul mare.
Mă aşez, scotocesc, într-o pornire psihopată, după carte. Înapoi în turnul de fildeş, aşadar. Şi, desigur, brusc înapoi în aceeaşi realitate, aruncată vertical de sus în jos în limbaj de esenţă tare:
„Ai dreacu’ de nesimţiţi…, bombăne cucoana cu păr vopsit cu tempera... Tineretul din ziua de azi... Dacă se simte vreunul să se ridice! Vite încălţate..., aia e...”
Mă ţintuieşte cu o privire sticloasă. Pe mine. Adică eu personal sînt tineretul din ziua de azi. Sau bovinele cu cizme? Pînă să mă dumiresc la care categorie mă calific, în creierul meu a şi crescut imaginea apocaliptică a cititului în picioare, atîrnată de bară cu o mînă, cu rucsacul spărgîndu-mi vertebrele şi leşinul inerent după acele orele de muncă nocturnă încă proaspete în sistemul meu osos şi nervos. Din ce în ce mai nervos.
„C-am fost şi io tînără...”, îşi varsă cucoana fierea direct pe filele cărţii mele. „Dar atîta nesimţire...”
Mă mai uit o dată, niţel cuprinsă de ruşine. O fi şchioapă. Ciungă. Chioară. Gravidă. Nu. E boită. Aer de munte în obraji, rimel, umbre maro-aurii pe pleoape. Gentuţă văratic pe un umăr. Săndăluţe cu toc’şor. Io mă gîndesc în ce viteză mi-am făcut duşul de dimineaţă.
Din stînga mea un domn între acele două vîrste cînd este incert dacă eşti tineretul sau bătrînetul se enervează brusc.
„Da, oi fi fost şi tu o curvă tînără... Şi acu eşti una bătrînă!”
Chicote şi hăhăieli...
Piaţa Victoriei. Fug mîncînd peronul. Turnul meu de fildeş are încă o fisură în fundaţie.
Ştiu că o asemenea întîmplare nu mai e spectaculoasă în sine. Devine însă, dacă o priveşti în termeni cantitativi.
miercuri, 4 iunie 2008
luni, 2 iunie 2008
Lunea - acest acvariu
Lunea, această umbră, neagră ca orice umbră, a trecutelor răsfăţuri... Şi totuşi, speranţă există, parafraza poetului. Daţi drumul la căşti, nu o să înţelegeţi o vorbă, dar vă puteţi miji ochii niţeluş pentru a vă lăsa purtat de valuri. De cîte ori ascult piesa asta, îmi imaginez un drum lung, nesfîrşit, privit în adîncime prin parbriz...
akvariumdeluni
akvariumdeluni
duminică, 1 iunie 2008
Rumeguşul corporatist
Un fenomen de masă din ce în ce mai supărător la nivel de discurs se propagă de cîţiva ani mai ceva ca ciuma în Evul Mediu.
Observ cu o cutremurare vecină cu băgatul sub masă că junimea autohtonă actuală, cea pentru care perioada comunistă e simplă filă de istorie tiparită, are tendinţe cel puţin sinucigaşe la nivel de retorică. Din păcate, standardizarea excesivă a limbii duce, inevitabil, la cea a gîndirii.
Aşa-zisul limbaj corporatist, cum demn de o cauză mai bună îl numeşte junimea cu pricina, este într-atît de asemănător cu surata lui din rumeguş comunist, încît devine absolutamente înspăimîntător. Ca să amintesc doar două dintre tendinţe: impersonalul reflexiv (să se realizeze, s-a realizat, se va realiza) combinat cu persoana întîi plural în locul demnităţii asumării persoanei întîi singular conduc la manifestări de colhoz în dauna celor individuale. Ceea ce, la nivel de mentalitate, se răsfrînge în timp suficient de adînc încît să producă oamenii sintetici de care ne lovim de la poarta unei instituţii pînă la cravata pepită a directorului general.
Se ştie deja, au studiat şi dovedit-o grupurile acelea vestite de cercetători americani, că o companie, cu cît e mai multinaţională, cu atît e mai puţin democratică şi, în consecinţă, mai comunistă. Este un necesar impus de luptele intestine ale marilor companii.
Trist nu este faptul în sine, ci inconştienţa cu care oameni tineri, proaspăt ieşiţi de pe băncile universitare, participă şi girează – fără a pătrunde – un soi de limbă lată, plată şi, în consecinţă, complet nenuanţată.
Am încercat, într-o pornire bătrînească să atrag atenţia la faţa locului unor astfel de utilizatori de limbă de pal melaminat în amarul stil nou. M-a mîncat într-un loc nu tocmai demn de numit să le explic maniera de manipulare la care participă impasibil şi inconştient comparînd vremea în care bifam cincinalele în patru ani, plătind fiecare tributul demenţei oficiale, pe care însă, spre deosebire de vremurile pe care le trăim acum, o taxa fiecare la el în bucătărie, cu apa de la robinet curgînd tumultos de teama microfoanelor înfipte în pereţi, luînd-o în tărbacă şi descompunînd clişeele vremii.
Ca răspuns, m-am găsit în faţa unor priviri superioare aruncate îndărăt, de la înălţimea subţirimii experienţei. Adică, lasă-ne, bre, dinozaure, cu prostiile astea învechite. Okay, bine cu de-a sila nu s-a inventat. M-am lăsat păgubaşă şi m-am retras în turnul meu eteric, de unde trag semnalul de alarmă cu ambele mîini, doar-doar trenul acesta infernal o scrîşni pe frîne şi-o desfunda urechile măcar ale celor care ar putea să audă, ba chiar, îndrăznesc să sper, să înţeleagă. Căci, se pare, nu mai e suficient să ai urechi ca să auzi.
Observ cu o cutremurare vecină cu băgatul sub masă că junimea autohtonă actuală, cea pentru care perioada comunistă e simplă filă de istorie tiparită, are tendinţe cel puţin sinucigaşe la nivel de retorică. Din păcate, standardizarea excesivă a limbii duce, inevitabil, la cea a gîndirii.
Aşa-zisul limbaj corporatist, cum demn de o cauză mai bună îl numeşte junimea cu pricina, este într-atît de asemănător cu surata lui din rumeguş comunist, încît devine absolutamente înspăimîntător. Ca să amintesc doar două dintre tendinţe: impersonalul reflexiv (să se realizeze, s-a realizat, se va realiza) combinat cu persoana întîi plural în locul demnităţii asumării persoanei întîi singular conduc la manifestări de colhoz în dauna celor individuale. Ceea ce, la nivel de mentalitate, se răsfrînge în timp suficient de adînc încît să producă oamenii sintetici de care ne lovim de la poarta unei instituţii pînă la cravata pepită a directorului general.
Se ştie deja, au studiat şi dovedit-o grupurile acelea vestite de cercetători americani, că o companie, cu cît e mai multinaţională, cu atît e mai puţin democratică şi, în consecinţă, mai comunistă. Este un necesar impus de luptele intestine ale marilor companii.
Trist nu este faptul în sine, ci inconştienţa cu care oameni tineri, proaspăt ieşiţi de pe băncile universitare, participă şi girează – fără a pătrunde – un soi de limbă lată, plată şi, în consecinţă, complet nenuanţată.
Am încercat, într-o pornire bătrînească să atrag atenţia la faţa locului unor astfel de utilizatori de limbă de pal melaminat în amarul stil nou. M-a mîncat într-un loc nu tocmai demn de numit să le explic maniera de manipulare la care participă impasibil şi inconştient comparînd vremea în care bifam cincinalele în patru ani, plătind fiecare tributul demenţei oficiale, pe care însă, spre deosebire de vremurile pe care le trăim acum, o taxa fiecare la el în bucătărie, cu apa de la robinet curgînd tumultos de teama microfoanelor înfipte în pereţi, luînd-o în tărbacă şi descompunînd clişeele vremii.
Ca răspuns, m-am găsit în faţa unor priviri superioare aruncate îndărăt, de la înălţimea subţirimii experienţei. Adică, lasă-ne, bre, dinozaure, cu prostiile astea învechite. Okay, bine cu de-a sila nu s-a inventat. M-am lăsat păgubaşă şi m-am retras în turnul meu eteric, de unde trag semnalul de alarmă cu ambele mîini, doar-doar trenul acesta infernal o scrîşni pe frîne şi-o desfunda urechile măcar ale celor care ar putea să audă, ba chiar, îndrăznesc să sper, să înţeleagă. Căci, se pare, nu mai e suficient să ai urechi ca să auzi.
Puterile cernelei simpatice
Voi reveni cu beletristica. Deocamdată încerc cu cotul apa călduţă a concluziilor generaliste.
Iniţial un simplu spaţiu de listare, apoi un interactiv jurnal personal, presărat cu opinii care au devenit din ce în ce mai curajoase, punînd pe tapetul internautic subiectele acute, blogul a ajuns în pas săltat locul în care se naşte, în fiecare zi, veşnicia.
Studiile indică faptul că, dincolo de implicaţiile politice, bloggingul are darul de a funcţiona şi ca terapie individuală sau de grup. Jurnalele online în care, de la vlădica la opinca internetică, fiecare îşi varsă umorile, experienţele personale, versurile şi subiectele evitate la bere, au darul, pe de o parte, de a dezamorsa complicata alcătuire intimă a fiecăruia şi, pe de altă parte, de a furniza alice pentru adevărate răzmeriţe sociale.
Aceste găşti de căutători de ace în carul cu veveveuri, blogării, scormonesc societatea, politicul, omul, capra proprie şi cea a vecinului. Ajung să fie citaţi de presa tipărită, ca surse şi, cu puţin noroc şi intuiţie, sînt adesea baza de la care ziarişti serioşi pornesc o investigaţie ce va duce, în ultimă instanţă, la o ştire de senzaţie.
Şi, cum ziariştilor le şade bine cu sursele, oricît de suprinzător, au început să-şi citeze rădăcinile online şi chiar să planteze ei înşişi pe tarlalele personale.
Bloggingul, ca armă albă sau de orice altă culoare, adesea politică, a dovedit deja că poate să aibă rezultate spectaculoase în zonele sensibile. Regimurile totalitare, din cauza imposibilităţii de a controla fenomenul, ridică diguri legislative împotriva blogurilor, iar pe blogări îi hăituiesc prin lanul de secară intergalactică.
Singapore, Egipt, Sudan sunt primele ţări în care acum, la loc cu răcoare, stau blogări care s-au remarcat prin diverse atacuri îndreptate fie împotriva islamului, fie împotriva guvernului, fie de-a dreptul împotriva unor oameni politici.
Dar, oricît de întortocheate căile Domnului, tot la Roma par să ducă. Presa online creşte precum Făt-frumos pe zi ce trece, devine din ce în ce mai stufoasă şi, pe alocuri, din ce în ce mai serios abordată, mai bazată pe informaţii, mai ascuţită şi mai limbută decît aservita presă tipărită.
În acest context, lupta între print şi eteric este mai degrabă falsă. Nici una din ele nu poate înghiţi capul celeilalte, căci asistăm şi, vrînd-nevrînd, participăm la o formă de comunicare bicefală. Printul şi onlineul au devenit complementare, adesea redunante din punct de vedere al conţinutului, păstrîndu-şi însă savoarea specifică.
Discuţiile în doi peri, caragialene, pe marginea şi pe mijlocul subiectelor tratate în plumb n-au făcut decît să patineze spre lejeritatea cu care poţi comenta online fără să fie nevoie să-ţi tragi pantalonii pe tine şi să ieşi la cafenea. Cu alte cuvinte, ambele tabere, de cele mai multe ori formate din aceiaşi indivizi, preferă uneori cafeaua reală celei virtuale şi invers. Şi, cel puţin deocamdată, niciuna nu este suficientă. Iată de ce, braţ la braţ, reuşesc încă să coexiste duios şi doar pe ici pe colo înfuriat.
Iniţial un simplu spaţiu de listare, apoi un interactiv jurnal personal, presărat cu opinii care au devenit din ce în ce mai curajoase, punînd pe tapetul internautic subiectele acute, blogul a ajuns în pas săltat locul în care se naşte, în fiecare zi, veşnicia.
Studiile indică faptul că, dincolo de implicaţiile politice, bloggingul are darul de a funcţiona şi ca terapie individuală sau de grup. Jurnalele online în care, de la vlădica la opinca internetică, fiecare îşi varsă umorile, experienţele personale, versurile şi subiectele evitate la bere, au darul, pe de o parte, de a dezamorsa complicata alcătuire intimă a fiecăruia şi, pe de altă parte, de a furniza alice pentru adevărate răzmeriţe sociale.
Aceste găşti de căutători de ace în carul cu veveveuri, blogării, scormonesc societatea, politicul, omul, capra proprie şi cea a vecinului. Ajung să fie citaţi de presa tipărită, ca surse şi, cu puţin noroc şi intuiţie, sînt adesea baza de la care ziarişti serioşi pornesc o investigaţie ce va duce, în ultimă instanţă, la o ştire de senzaţie.
Şi, cum ziariştilor le şade bine cu sursele, oricît de suprinzător, au început să-şi citeze rădăcinile online şi chiar să planteze ei înşişi pe tarlalele personale.
Bloggingul, ca armă albă sau de orice altă culoare, adesea politică, a dovedit deja că poate să aibă rezultate spectaculoase în zonele sensibile. Regimurile totalitare, din cauza imposibilităţii de a controla fenomenul, ridică diguri legislative împotriva blogurilor, iar pe blogări îi hăituiesc prin lanul de secară intergalactică.
Singapore, Egipt, Sudan sunt primele ţări în care acum, la loc cu răcoare, stau blogări care s-au remarcat prin diverse atacuri îndreptate fie împotriva islamului, fie împotriva guvernului, fie de-a dreptul împotriva unor oameni politici.
Dar, oricît de întortocheate căile Domnului, tot la Roma par să ducă. Presa online creşte precum Făt-frumos pe zi ce trece, devine din ce în ce mai stufoasă şi, pe alocuri, din ce în ce mai serios abordată, mai bazată pe informaţii, mai ascuţită şi mai limbută decît aservita presă tipărită.
În acest context, lupta între print şi eteric este mai degrabă falsă. Nici una din ele nu poate înghiţi capul celeilalte, căci asistăm şi, vrînd-nevrînd, participăm la o formă de comunicare bicefală. Printul şi onlineul au devenit complementare, adesea redunante din punct de vedere al conţinutului, păstrîndu-şi însă savoarea specifică.
Discuţiile în doi peri, caragialene, pe marginea şi pe mijlocul subiectelor tratate în plumb n-au făcut decît să patineze spre lejeritatea cu care poţi comenta online fără să fie nevoie să-ţi tragi pantalonii pe tine şi să ieşi la cafenea. Cu alte cuvinte, ambele tabere, de cele mai multe ori formate din aceiaşi indivizi, preferă uneori cafeaua reală celei virtuale şi invers. Şi, cel puţin deocamdată, niciuna nu este suficientă. Iată de ce, braţ la braţ, reuşesc încă să coexiste duios şi doar pe ici pe colo înfuriat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)