Ce-i cauzează poliţiei la demnitate

Piaţa Charles de Gaulle. Trece alergând pe lîngă mine fără să mă atingă un tip la vreo 25 de ani. Are tricou cu dungi bleu pe alb. Sau alb pe bleu. Aleargă sprinten, de voie. Se uită în spate şi strigă cu zîmbetul şăgalnic cu care faci o invitaţie la tango: "Vino, mă, să-ţi dau la muie".

Atunci văd şi cui făcea invitaţia. Domnul poliţist, cu o burtică de om trecut de 45, caschetă pe chelie, cămaşă bleu. Fără dunguliţe, deci fără emoţii coloristice. Aleargă şi el. În urma primului. Cu simţ de răspundere. Nu spune nimic, nu răspunde la chemarea deocheată, e prea concentrat pe datul rapid din posterioare.

Dungile bleu pe alb sau albe pe bleu sar un gărduţ de lanţ de tipul "locul meu de parcare". Are graţie. Recunosc. Domnul poliţist se opreşte puţin depăşit în faţa lanţului. Nu îi trece decît puţin peste glezne ca înălţime. Ocoleşte descumpănit ştergînd în trecere bara unei maşini parcate. Neregulamentar. Dungile alb-bleu sar peste şosea şi repetă chemarea precum cerbul din povestea cu Prîslea. Mi-au cîştigat interesul. Casc ochii siderată, amuzată. Dar nu mai am la ce. Poliţistul s-a oprit. Are gesturi demne, niţel îngrijorate. Vorbeşte la o staţie. Nu se aude ce. Dungile nu se mai zăresc de mult.

Vă las pe voi să îmi ziceţi ce poate face un astfel de poliţist care nu a mai sărit un gard de pe vremea cînd poseda un piept fără păr, o burtă fără burtă, şi o căpăţînă fără caschetă.

Nu cred în respectul pentru organele statului. Aş fenta guvernul, fiscul şi administratorii de bloc oricînd. Dar trebuie să recunosc cu sinceritatea de care sînt în stare că mi-a fost îngrozitor de greu să mă conving că am ajuns într-atît de departe încît îi invităm la o mamă de bătaie cu prietenie şi oarecare umor, fără nici o urmă, fără nici o urmă, fără nici o urmă de spaimă.  

E totuşi poliţia română. Nu vă e niţel frică de ea? Nu îmi răspundeţi că nu aveţi de ce, pentru că voi sînteţi cinstiţi, oneşti şi nu încălcaţi legile statului. Tocmai de-aia vă întreb. Nu vă e frică niţel totuşi?

Găsit Stradivarius la metrou

Fac parte dintre acei oameni care au avut plăcerea de a sta la aceeaşi masă, pe o terasă din centrul urbei, cu Alexandru Tomescu, pe cît de celebru în anumite colţuri ale societăţii, pe atît de modest.

Dacă numele nu vă spune nimic, nu e o dramă, dar e păcat. E ca şi cînd o viaţă întreagă ai fi băut şpriţ pentru că nu ai ştiut că există şi vin franţuzesc vechi, ţinut cu zecii de ani în pivniţe boiereşti. Nu îi fac reclamă, dar nu ar fi rău ca naţia să îşi arate entuziasmul, real, pentru chestii mai grele, culturale, să le zicem. Nu cred în îndobitocirea acestui popor, nu cred că puştii de liceu nu pot rezona la valori, nu de alta, dar nu cred în generalizări. Postul naţional de televiziune, scăpat din cînd în cînd de tembelizare, mai face, se pare şi cîte o faptă eroică luînd de mînă un violonist tînăr care şi-a cîştigat cu ceva trudă jucăria nouă, marca Stradivarius, şi aruncîndu-l într-o staţie de metrou la cheremul nazurilor naţiunii grăbite spre muncă.

Nu vreau să îmi imaginez cu ce emoţii au stat trupele speciale pe lîngă Stradivariusul coborît printre muritorii de rînd. Dar îmi pot imagina emoţia spectatorilor de ocazie care nu au bănuit nici o secundă cine se ascunde sub şapca bleumarin. Dacă vreţi mai multe amănunte, vedeţi aici. 

A, şi ca o picanterie, Alexandru a adunat aproape 330 de lei noi în numai jumătate de ceas. Aşadar, 10 lei şi 30 de bani pe minut.

Libertatea şi menghina presei

A fost pe antena3 recent o emisiune pentru care merita să arzi nişte kilowaţi. Au fost acolo Ioana Avădanei, Camelia Spătaru, Andrei Bădin şi Iulian Comănescu care au discutat despre noul Cod Civil. Este exact genul de situaţie din aia cînd mamele nu vorbesc la timp cu fiicele care ajung la gravitate prematură şi nedorită. Adică, dacă nu discută acum, cît se mai poate, cînd va ieşi mirosind a scorţişoară pe piaţa de prăjituri, va fi prea tîrziu. Nu voi spune ce conţine acest cod, nu de alta, dar nu ştiu prea multe. Sînt vreo două mii de pagini şi l-am citit pe ici pe colo comentat pe diverse siteuri şi bloguri. Nici de ce ne îngrădeşte pe noi, deşi la subiectul ăsta m-am mai lămurit. Nici de ce boli ar suferi presa şi-aşa bolnăvicioasă dacă l-ar ingera. Ne plîngem că presa e aservită, că omul a ajuns să nu îşi mai ştie drepturile, că citim numai rahaturi. Dacă vi se pare proastă presa acum, să vedeţi ce damf de manea va să vie dintre paginile noului cod...

Am un singur amendament legat de cele discutate. Se referă la rolul educativ al presei pe care doamna Avădanei îl neagă declarînd presa exonerată de această obligaţie. Sînt de acord pînă la un punct: mama, tata, bunica şi liota de mătuşi alături de cohorta de educatori au mai multă legătură cu educaţia, dar procesul care ne transformă în oameni cu o minimă cultură generală, cu nişte modele cît de cît suportabile de către bunul simţ nu se încheie la şapte ani. Şi nici chiar la 22 cînd se presupune că îţi închei anii lungi de şcolarizare. Presa nu poate educa efectiv, cred şi eu, dar poate oferi nişte modele decente. Este drept că dacă te uiţi pe cifre şi vezi că ieşi în pierdere tot ţinîndu-te demn şi cu coada pe sus, trebuie să începi să te tabloizezi şi vrînd-nevrînd să te înveseleşti cinic otevizîndu-te.

Puteţi să ascultaţi şi vedeţi emisiunea înregistrată la comănescu pe blog. Mi se pare că este important măcar să ştim ce ne pregăteşte legiuitorul ca să nu ne mai trezim din visare cum facem de obicei cînd murim cu legea de gît pentru că nu am ştiut din vreme ce se întîmplă, adică înainte ca un cod, de orice fel, să intre în vieţile noastre cu bocancii nămoliţi.


PS. Că nu mă pot abţine: una din redutele pe care le doreşte legiutorul dărîmate se referă la divulgarea surselor jurnalistului. Trebuie totuşi să recunoaşteţi în asta o inepţie rău-voitoare de mare calibru. Ce înseamnă ca un jurnalist să îşi dea în gît sursa nu mai spun, că e la mintea cocoşului. Nici nu mai era nevoie de restul două mii de pagini ca să dărîmăm şi-aşa turbeculoasa democraţie în care ne scăldăm alături de alţi viruşi. De fapt, era nevoie de celelalte două mii de pagini, ca să nu sară în ochi şi să treacă neobservată asta mică, pe patul de spital...

Iarba e interzisă! Clar?

Da, ei uite că nu vorbesc de iarba aia de credeţi voi. Adică aia de o faci şomoiog şi o tragi în plămîni. Aia ştiam deja că e privită cu ochi duşmănos de organe - ale statului, că alealantele cică nu s-ar plînge. În fine, să revenim, că am cam luat-o pe mirişte. Iar în România asta a noastră modernă să o iei pe mirişte e interzis prin lege. Mă refer la miriştea din parcuri. Alea ale noastre verzi. Păi cum adică? Adică, dacă mă înţelegeţi, în locul pancartelor mititele şi cochete cu "NU RUPEŢI FLORILE" au mai încolţit unele care ar trebui să zică ceva de genul "Interzis statul pe iarbă indiferent de poziţie". Iarba aia, dacă mă înţelegeţi e a statului român. Statul ăla de are grjă de noi să nu păţim nimic rău. Să nu ne invadeze duşmanii, să nu ne fure hoţii euroii şi leptopurile, să nu ne luăm omorul în plină stradă şi să ne achităm la timp de datoriile fiscale. Ete că România stă mult mai bine acu: a rezolvat-o cu astea de mai sus. I-a mai rămas să apere firele verzi crescute cu trudă din pământul patriei.

Io acu mă gîndesc aşa. Dacă ne-am da întîlnire noi între noi, adică fără stat, statul să fie acasă, să zicem, sorbindu-şi cafeluţa de dimineaţă neştiind încă ce îl paşte şi ce-i pregăteşte vulgul ăla prost de trebuie apărat, aşa la cîteva mii de prieteni să invadăm parcurile, care pe bicicletă, care pe role, care per pedes şi ne-am odihni stresatele oase pe iarba aia de nu îl lasă pe stat să doarmă, ce ar fi?

Să ne imaginăm că pentru doi-trei cetăţeni recalcitranţi care şi-au aşternut dinapoiurile pe iarba cu pricina e nevoie de un om al statului, poliţist, de care o fi el. La fo trei mii de cetăţeni, bagi în dispozitiv o mie de poliţişti. Boooon, tocmai am pus de-o manifestaţie. Şi de o aglomeraţie pe cinste. Hai să zicem că noi, proştii, nepregătiţii şi fără însemne, am pierde lupta. Şi am fi legaţi fedeleş ca să fim duşi frumuşel la secţie. Păi să vedem mai departe. Cu ce mergem noi la secţie frumos încolonaţi? Cu dubiţele. Notăm: avem nevoie de cîteva sute de dubiţe. Pe urmă ce facem la secţie? Aşteptăm, nu? Că toţi odată nu putem că ar face naibilui implozie frumuseţe de sediu al poliţiei. Deci aşteptăm? Unde? Păi bănci destule nu prea am găsi. Io zic că ne-am aşterne pe iarbă. Păi nu e bine, că uite cum o punem de două amenzi...

Ce ziceţi? Nu mai bine am legaliza iarba? Staţi, măi, nu aia din primul paragraf. Astalaltă, turtită de popourile bucureştenilor.

Alo, domnu primar sau doctor, haideţi domnule să punem în loc de iarbă pietriş ascuţit, fracţie mare ca să înţepe binişor. Sau o înşiruire de-aia de mega proporţii de gărduţe de-alea de le pun administratorii în faţa blocurilor de nu te poţi aşterne pe ele sub nici un chip fără să-ţi găureşti nădragii... Sau şi mai bine, să facem şosele în locul spaţiilor verzi. Cine dracu a mai pomenit să stai în cur pe mijlocul benzilor de circulaţie?