Ieri am făcut curat într-un sertar dintr-acela în care îndeşi lucruri pe care nici nu te înduri să le arunci, dar nici nu mai ştii la ce ţi-ar folosi. Iar varietatea oricum te descumpăneşte. Nu pot fi puse pe căprării, nu au sens decât luate separat, iar amintirile legate de fiecare seamănă cu poveştile pe care te pregăteşti inconştient să le transmiţi nepoţilor la un moment dat, la gura unei sobe imaginare, care va rămîne, cel mai probabil, aşa.
Printre sutele de chiţibuşuri, am găsit o fotografie. Alb-negru. Cu rubedenii, aşa cum numai în pozele alb-negru mai găseşti. Dintr-un trecut semi-incert.
Poza e făcută în casa unei mătuşi dinspre bunică.
Sunt şase oameni care stau la o masă festivă, într-o casă veche, de undeva de pe Popa Nan. În fundal este o vitrină de cristal, cu bibelouri, pahare, ceşti şi alte brizbrizuri. Din hol se zăreşte o jumătate de cap de cerb, pe sub care îmi amintesc că mi-era o frică din aia, babană, de copil, să trec şi un tablou cu flori în ulei, cu ramă suflată în auriu.
De la stînga la dreapta e
sora mare a maică-mi,
bărba-su,
bunică-mea,
sora mare a bunicii.
În picioare în spate,
bărbatul surorii bunică-mii
şi un bărbat necunoscut, tot în vîrstă, cu mustăţi răsucite.
Nu e vorba că te impresionează cîte un moment trecut de mult, prins pe o peliculă poroasă, cu margini ondulate. Ci felul în care aparatul a surprins altceva.
Ordinea în care toţi aceşti oameni, mai puţin sora maică-mii, prima din stînga, au murit. Au murit exact în ordinea inversă a felului în care sînt aşezaţi. Şi ceva în mine a vibrat adînc şi de neînţeles.
joi, 4 iunie 2009
Tocilara flower-power
Viaţa e punctată de coincidenţe. Mergi ce mergi, şi, jdang, o mărgică lucioasă îţi împarte aţa între ceva ce a fost şi ceva ce se prefigurează a fi.
Acu vreo cîteva zile s-a nimerit de ne-am întîlnit, ca din întîmplare, cu un prieten de familie, proaspăt recăsătorit cu o doamnă bine. Nimic neobişnuit. Eu tocmai mă scoboram plină de glorie de la volanul maşinii consortului (eram în poligon – asta pentru poliţia rutieră care s-ar grăbi să mă bage la răcoare pentru ilegalităţi; şi pentru liniştirea celor care ştiu povestea mea veche cu şoferitul) cînd am dat nas în nas cu respectivul cuplu pe jumătate cunoscut. Care s-a dovedit, de fapt, de-a-ntregul cunoscut. Căci noua parteneră de viaţă a omului pe care îl ştiu de douăzeci de ani deja s-a dovedit că mi-a fost colegă de liceu doi ani. Okay, pînă aici a fost vorba de o coincidenţă. În continuare e vorba de creierul meu care, reiese, este o varză coaptă.
Atenţie, doi ani am intrat şi am ieşit pe aceeaşi uşă de clasă, am împărţit aceiaşi colegi, aceiaşi profesori, aceleaşi impresii despre cît de mişto sînt unele lucruri şi ce naşpa sînt celelalte. Fosta mea colegă a avut brusc un recul căci nu reuşea să pună degetul pe rană. Ai stat la Luică? Nu am stat. Ai lucrat la...? Nu am lucrat. Ai fost în Creangă! Am fost. Am fost colege de clasă!
Mmm, aici trebuie să recunosc că m-am blocat. Poţi să mă schingiueşti acum, pe loc, ore în şir, să mă gîdili cu o pană de gîscă în tălpi pînă la stare de leşin, să mă ameninţi, să mă iei cu frumosul şi să mă şantajezi sentimental. Şi pe urmă să o iei de la capăt cu supliciul. Nu mi-o pot aminti. Îmi este imposibil. Am privit-o pe furiş în parc, trei ore bătute pe muchie, am încercat să refac firul poveştii. Nimic. Absolut nici o tresărire. Zero barat. Jenă cît cuprinde. Ştiu, desigur, că sunt mai mulţi cei care m-au ţinut minte pe mine decît cei pe care i-am ţinut eu. Asta pentru că eu eram fata aia cu chitara. Pentru că, în general, pe unde mă duc, fac ce fac şi mă dau în stambă, sînt făcătorul de sindicate şi opinii, nu neapărat alea bunele, eram flower-power, aveam adidaşi albi aduşi din străinătate, jeanşi şi bluză cu mîneci largi cu flori ca în „The Hair” într-o vreme cînd chestiile astea erau ca şi cînd ai veni azi cu elicopterul la şcoală. Şi totuşi, cît să fiu de ruptă de mine cea de-atunci?
A, şi picanteria: „Tu erai tocilară. Chiar învăţai”. Ete că nu îmi amintesc să fi fost tocilară. Cel puţin nu aşa mă percepeam. În plus, ca să ştiţi de la mine o treabă: în clasa a zecea am luat primul 3, şi ultimul, e drept, din viaţa mea. La economie. Am bocit cu lacrimi. De-alea de curg şuvoaie. Şi am dormit cu cartea de economie sub pernă. Dar nu îmi amintesc să fi învăţat pînă la urmă mare lucru.
PS: economia aia de o învăţam noi era „politică”. Nici pînă în ziua de azi nu am priceput conceptul.
Acu vreo cîteva zile s-a nimerit de ne-am întîlnit, ca din întîmplare, cu un prieten de familie, proaspăt recăsătorit cu o doamnă bine. Nimic neobişnuit. Eu tocmai mă scoboram plină de glorie de la volanul maşinii consortului (eram în poligon – asta pentru poliţia rutieră care s-ar grăbi să mă bage la răcoare pentru ilegalităţi; şi pentru liniştirea celor care ştiu povestea mea veche cu şoferitul) cînd am dat nas în nas cu respectivul cuplu pe jumătate cunoscut. Care s-a dovedit, de fapt, de-a-ntregul cunoscut. Căci noua parteneră de viaţă a omului pe care îl ştiu de douăzeci de ani deja s-a dovedit că mi-a fost colegă de liceu doi ani. Okay, pînă aici a fost vorba de o coincidenţă. În continuare e vorba de creierul meu care, reiese, este o varză coaptă.
Atenţie, doi ani am intrat şi am ieşit pe aceeaşi uşă de clasă, am împărţit aceiaşi colegi, aceiaşi profesori, aceleaşi impresii despre cît de mişto sînt unele lucruri şi ce naşpa sînt celelalte. Fosta mea colegă a avut brusc un recul căci nu reuşea să pună degetul pe rană. Ai stat la Luică? Nu am stat. Ai lucrat la...? Nu am lucrat. Ai fost în Creangă! Am fost. Am fost colege de clasă!
Mmm, aici trebuie să recunosc că m-am blocat. Poţi să mă schingiueşti acum, pe loc, ore în şir, să mă gîdili cu o pană de gîscă în tălpi pînă la stare de leşin, să mă ameninţi, să mă iei cu frumosul şi să mă şantajezi sentimental. Şi pe urmă să o iei de la capăt cu supliciul. Nu mi-o pot aminti. Îmi este imposibil. Am privit-o pe furiş în parc, trei ore bătute pe muchie, am încercat să refac firul poveştii. Nimic. Absolut nici o tresărire. Zero barat. Jenă cît cuprinde. Ştiu, desigur, că sunt mai mulţi cei care m-au ţinut minte pe mine decît cei pe care i-am ţinut eu. Asta pentru că eu eram fata aia cu chitara. Pentru că, în general, pe unde mă duc, fac ce fac şi mă dau în stambă, sînt făcătorul de sindicate şi opinii, nu neapărat alea bunele, eram flower-power, aveam adidaşi albi aduşi din străinătate, jeanşi şi bluză cu mîneci largi cu flori ca în „The Hair” într-o vreme cînd chestiile astea erau ca şi cînd ai veni azi cu elicopterul la şcoală. Şi totuşi, cît să fiu de ruptă de mine cea de-atunci?
A, şi picanteria: „Tu erai tocilară. Chiar învăţai”. Ete că nu îmi amintesc să fi fost tocilară. Cel puţin nu aşa mă percepeam. În plus, ca să ştiţi de la mine o treabă: în clasa a zecea am luat primul 3, şi ultimul, e drept, din viaţa mea. La economie. Am bocit cu lacrimi. De-alea de curg şuvoaie. Şi am dormit cu cartea de economie sub pernă. Dar nu îmi amintesc să fi învăţat pînă la urmă mare lucru.
PS: economia aia de o învăţam noi era „politică”. Nici pînă în ziua de azi nu am priceput conceptul.
marți, 2 iunie 2009
Pam-pam: ŞTEFAN APRODU
Acilea îl puteţi vedea de cîte ori poftiţi. Arătaţi-l bunicilor, mamelor, copiilor, soţilor, amantelor, vecinicilor. Atenţie: prognoza se potriveşte zilei de 2 iunie, deci nu vă luaţi umbrela de cîte ori îl revizualizaţi.
Weather Boy
Bună seara, doamnelor şi domnilor. Sînt Ştefan Aprodu şi-am venit... ăăă, am venit..., (oftat sincer) să vă spun vremea. Mîine o să fiu (e pluralul, în caz că vi se pare nepotrivit) nori întunecaţi. Aşa că nu uitaţi (brusc certăreţ) să vă luaţi umbrela! Dar mai multe amănunte aflaţi de la colegul meu, Daniel Osmanovici. Final glorios.
Pentru cei care nu au aflat încă pentru că nu le-am dat mii de smsuri şi mmsuri şi ymssnguri online şi offline, fane a fost ieri prezentator meteo, de ziua copilului la Realitatea TV. Promit, pentru cei care nu au mai avut nervi să stea să vadă toate jurnalele zilei că voi face rost de o înregistrare. La care eu sigur o să mă uit de cincizeci de ori. O sută...?
Dar să ştiţi că omuleţul a avut o primă zi de lucru grea. A început-o prin a se agita că-şi va uita punga cu pantofii negri, de costum, în tramvai. Nu s-a despărţit de ea. Apoi a alergat să-şi cumpere cravată. Papionul nu părea o idee bună pentru apariţia în jurnalul de ştiri. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă să cumperi o crăvăţică de copil în Bucureşti. Nu există decît în locuri pe care numai cunoscătorii le ştiu, eu nu sînt cunoscător. Şi unde găseşti ai tot felul de amintiri legate de cravatele lu' tataie. Următoarea escapadă a fost în hala Realităţii, unde e o veşnică şi aproape paroxistică gălăgie. Mîncase de prînz. Nu dormise de prînz... Aşa că am dat bice textelor ca să mă pot rupe din balamuc să îl astruc în vreun spaţiu cît de cît suportabil unde să tragă un pui de somn înainte de a se face superstar. Superstarul a dormit, deci, preţ de un ceas şi jumătate în clubul de la Ziua. Acolo sînt canapele roşii şi negre, e aerisit şi oamenii nu fac gălăgie. Odată ce a făcut ochi, am pornit îndărăt în celălalt capăt al Casei Presei. S-a îmbrăcat în costum, am adăugat cravata. Un strat de pudră să nu lucească. Freză cu fîs-fîs în care am intervenit în forţă pentru a elimina cărarea de pe-o parte.
Şi, dacă vreţi să ştiţi un secret: Superstarul nu avea şosete în pantofi. :) Pentru că pe mama superstarului nu a dus-o capul că şosetele sînt flauşate şi, deci, prea groase să îi încapă în pantofi.
Pentru cei care nu au aflat încă pentru că nu le-am dat mii de smsuri şi mmsuri şi ymssnguri online şi offline, fane a fost ieri prezentator meteo, de ziua copilului la Realitatea TV. Promit, pentru cei care nu au mai avut nervi să stea să vadă toate jurnalele zilei că voi face rost de o înregistrare. La care eu sigur o să mă uit de cincizeci de ori. O sută...?
Dar să ştiţi că omuleţul a avut o primă zi de lucru grea. A început-o prin a se agita că-şi va uita punga cu pantofii negri, de costum, în tramvai. Nu s-a despărţit de ea. Apoi a alergat să-şi cumpere cravată. Papionul nu părea o idee bună pentru apariţia în jurnalul de ştiri. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă să cumperi o crăvăţică de copil în Bucureşti. Nu există decît în locuri pe care numai cunoscătorii le ştiu, eu nu sînt cunoscător. Şi unde găseşti ai tot felul de amintiri legate de cravatele lu' tataie. Următoarea escapadă a fost în hala Realităţii, unde e o veşnică şi aproape paroxistică gălăgie. Mîncase de prînz. Nu dormise de prînz... Aşa că am dat bice textelor ca să mă pot rupe din balamuc să îl astruc în vreun spaţiu cît de cît suportabil unde să tragă un pui de somn înainte de a se face superstar. Superstarul a dormit, deci, preţ de un ceas şi jumătate în clubul de la Ziua. Acolo sînt canapele roşii şi negre, e aerisit şi oamenii nu fac gălăgie. Odată ce a făcut ochi, am pornit îndărăt în celălalt capăt al Casei Presei. S-a îmbrăcat în costum, am adăugat cravata. Un strat de pudră să nu lucească. Freză cu fîs-fîs în care am intervenit în forţă pentru a elimina cărarea de pe-o parte.
Şi, dacă vreţi să ştiţi un secret: Superstarul nu avea şosete în pantofi. :) Pentru că pe mama superstarului nu a dus-o capul că şosetele sînt flauşate şi, deci, prea groase să îi încapă în pantofi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)