Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 6

Cafea. Tare. Neagră. Aproape fără zahăr. Şi maxim două ţigări. Olga îşi povestea lucrurile de le avea de făcut peste zi. Foşgăială de ceva păsări, amestecate cu pisicile care îi treceau pe pervaz. În primele zile în garsoniera de la parter jurase că trebuie că sînt ceva fantome prin zonă de huruie pe grilaje. Îi zărise ochii lucind marţian unui motan fără o ureche şi se calmase. Dar acum se mai auzea ceva. Nou. Necunoscut. Îşi trase periuţa de dinţi dintre dinţi şi dădu fuga spre geamul camerei. Undeva la câţiva paşi, patru pici mucioşi alergau rîzînd cu fusta ei de catifea, cămaşa albă, cu mîneci lungi şi guler alungit şi jeanşii luaţi de la Londra, pe o căruţă de lire. Rahat. Grilajul care se presupunea că o apără de intruşi se dovedi frustrant. Era în cuşcă. Şi ăia se opriseră la două sute de metri şi îşi probau fusta. Cretini mici. Şi prosopul? Ce dracu să faci cu un prosop furat? Se spălau jegoşii ăia mici? Unde dracu se spălau?
Se întoarse în bucătărie, dădu drumul la laptop. Nu reuşea să se dumirească dacă e cazul să se enerveze cumplit sau să se lase păgubaşă pur şi simplu. Dar jeanşii? Ce dracu, tocmai ăia trebuiau să fie pe sîrmă…
Soneria începu să bingănească în creierii ei şi-aşa obosiţi de la prima oră. Vecinul, chelios şi cu burtă, duhnind a alcool stătut în organism de cu seară o anunţă că i se furaseră cîrpele de pe sîrmă. Cîrpă-i mă-ta, îi veni Olgăi să-i mulţumească. În fine, omul fusese bine intenţionat. Trînti uşa. Deci e un cămin de copii prin preajmă. Olgăi îi veni prin stomac spre gît un tremur nervos şi, cumva, de milă. Ducă-se pe pustii. Probabil că ei aveau mai mult nevoie de orice decît ea. Să-i poarte sănătoşi, porcii. Formă numărul lui Anton.
- Mi-au furat hainele de pe sîrmă. Jeanşii ăia de la Londra…
- Ăia ai tăi mişto?
- Da, da, ăia…
Ah, Anton, ce tîmpit, normal că nu ştia ce jeanşi de la Londra.
- Ai chef de glume…, se bosumflă ea.
- Dă-i, bă, dracu de nădragi, hai să te scot la o cafea. Pe Champs Elysee…
- Erau de la Londra! Nu din Paris. Mă enervezi…
- Atunci la o cafea pe Magheru. Şi dacă vrei, ne fîţîim şi prin magazine… Ai putea să apreciezi efortul, mă ia pe şiră numai cînd mă gîndesc la plimbările prin malluri.

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 5

Poşta nu mai e de mult un loc în care să-ţi doreşti să mergi. Cuconetul de după tejghea mişuna continuu. Femeia cu coc, probabil ceva mai şefă, reuşea cel mai bine să îţi evite privirea. Doi moşi se înghesuiau pe tăcute unul în faţa celuilalt, furîndu-şi cîte jumătate de pas la rînd. Foşneau din taloanele de pensii scoase din mape unsuroase.
- Domnişoară… Domnişoară!, încercă moşul cu pălărie de vînător să o facă atentă pe funcţionară.
- Aveţi răbdare, se irită brusc funcţionara. Nu vedeţi că am treabă?
- Păi da, mormăi vînătorul pe sub ridurile gurii. Că noi sîntem aici de plăcere…
Ieşi ţinînd în mînă un colet. Se rezemă de gard şi începu să-l desfacă.
Marina Lewycka. Short History of Tractors in Ukranian. În engleză. Hm, numai Mark putea să aibă asemenea idei. Nemţii ăştia sînt nişte fiinţe ciudate. Nu-şi amintea cît costă un minut în Europa. Formă.
- Maică, pe unde e poşta Vitan?
Bătrînica avea o privire apoasă. Olga dădu să-şi deschidă portofelul. Se replie la timp.
- Aici, chiar aici…
- Să trăieşti, maică. Cică or să ne bage pensiile pe cartele. Şi noi, ăştia bătrînii, că am muncit o viaţă de om şi am o pensie de nu-mi ajunge nici să-mi plătesc hangaralele, cum ne-om lua-o… Dracu să-i pieptene de nenorociţi. Că nu se mai satură… Acu băiată-miu ăla mare m-a mutat aici, în garsonieră. Nu zic, că e mai ieftină întreţinerea… S-a mutat el în apartamentul cu trei camere. Că are şi el doi copii. Acu nu mai ştiu nimic pe-aici, prin zonă. Că eu am mai locuit pe-aici. Dar, ehehe, e mult de-atunci.
Băbuţa se sprijini de mîna Olgăi şi continuă imperturbabil.
- Eram fată la mama acasă. Uite, acolo, peste drum. Erau case. Vezi, mata? Unde e cîmpul ăla de construiesc pe el? Chiar acolo. Dar poşta nu era aici. Măcar la mine-acolo, în Pantelemon aveam şi eu nişte babe cu care mă mai luam să treacă timpul. Aici… Că nu mă mai ia Dumnezeu odată!
Baba oftă. Olga oftă.
Ale dracu reţele de rahat. Numărul nu era alocat. Sau suna ocupat. Sau suna şi nu răspundea nimeni. O să-i scrie un mail cînd ajunge acasă. Ce-l apucase pe Mark după mai bine de un an? Fusese o relaţie drăguţă. Scurtă. Dar cînd se întorsese din Germania, nu-şi mai scriseseră. Ţinuseră legătura mai puţin de-o săptămînă. Pe urmă se rupsese cumva. Zero suferinţă. Numai cîteva amintiri pe care nu avea acum chef să le ia de la capăt. Deşi trandafirul ăla galben cu care o aşteptase pe bancă, în spatele bisericii ruse, în oraşul curăţat nemţeşte, mirosind totul a detergent de calitate. Mark stătea pe mijlocul băncii, de la distanţă, faţa îi părea brăzdată de zeci de fire de tramvai, cabluri de telefonie fixă, de electricitate. Fusese cît se poate de înduioşător. Ce se întîmplase cu Mark de-i trimisese un colet? Despături foaia dintre filele cărţii. Dumnezeule, ce scris infernal. Your friend forever, M. Rahat, în rest înţelegea cîte un cuvînt pe ici, pe colo. I’ve left… but…. honestly …. to say…more than… here. Mda, excepţional. Trebuie să îi scrie un mail şi habar nu are la ce îi răspunde. Pianistu’ lu’ peşte. Ce dracu nu or învăţa oamenii să scrie lizibil?

Viaţia ca o spălătură de pahar - fila 4

Viorica se trezise. Stătea botoasă şi pungită, vîrîtă într-un halat alb, mare, pufost. Anton îi făcu o cafea şi i-o aduse.
- Cum îţi e?
- Nasol…
Avea o voce nazală. Se ridică într-o rînă şi luă cana cu cafea. Părul care îi cădea pe lîngă faţă miroasea plăcut şi din toţi porii emana aburi de săpun.
- Deci?, Anton nu ştia prea bine la ce trage concluzii, dar simţea nevoia să zică ceva, numai să nu se repeadă asupra ei. Nu-i era prea clar ce ar fi făcut dacă se repezea.
- Ce?, răspunse ea absent, întinzîndu-şi picioarele cu unghii roz care păreau suprarealiste în lumina palidă a dimineţii.
- Nu ştiu… Ţie ţi se pare normală relaţia asta?
- Ce-are relaţia asta?, se miră ea şi-i puse cana de cafea în mînă ca să îşi poată împleti părul.
- N-ai obosit? Adică, vreau să zic, a început să fie destul de aiurea. Vii pe-aici cînd îţi tună. Mă rog, nu că m-ar deranja. Pleci, dispari cu zilele, nu răspunzi la telefon…
- Dragă, se lipi Viorica cu capul de pieptul lui, nu aşa ne-am înţeles? Fără restricţii? Fără întrebări? Fără telefoane de control?
- Dă-te aşa. Verşi cafeaua. O mai bei?
Viorica luă cafeaua şi o puse pe măsuţă
- De fapt, eu am nevoie de tine şi cînd nu eşti aici, început Anton şi regretă pe loc registrul grav în care pornise. Nici măcar nu ştiu unde stai. La telefon nu răspunzi. La început era aventuros, adică mi se părea că dacă vii cînd ai nevoie de mine şi eu sînt mereu la dispoziţia ta, sînt aşa, un fel de răspuns oportun la ceea ce îţi trebuie. Am început şi eu să am nevoie de nişte răspunsuri.
- Hai, Anton, se mîţîi ea şi-şi ridică picioarele peste picioarele lui. Nu te prosti… Ce-i cu discursul ăsta pompos? Orice bărbat şi-ar dori o femeie care să nu-l ţină legat. Să nu vrea să-i trîntească plozi şi să nu-i ceară decît ce vrea şi el…
Viorica zîmbi cu subînţeles şi începu să i se caţere cu totul în poală. Şnurul halatului se slăbise lăsînd la vedere hărţi albe de rotunjimi ale cărnii.
Anton simţi un fior, dar şi o greaţă amestecată cu panică. Se scutură şi-o împinse.
- Vorbesc serios.
- Eşti un tîmpit. Dacă vrei să ne despărţim, măcar ai decenţa să mi-o spui în faţă.
- De fapt, nu ştiu ce vreau. Vreau să fii normală.
- Adică după ce ne-o tragem să îţi fac o ciorbă!
- Eu ştiu, probabil …
- Păcat. Credeam că eşti special. Dacă îţi plac femeile care put a rîntaş, caută-ţi una de-aia. Nu-i de mine…
- Un singur lucru vreau să mai ştiu.
- Spune, sufleţelule…, îl luă ea peste picior cu o grimasă de coană mare.
- M-ai înşelat?
- Eşti un bou. Ca să te înşel ar fi trebuit să îţi fi promis întîi ceva. Nu ţi-am promis nimic niciodată. Nu mi-ai cerut nimic. De unde pînă unde eşti tu aşa de posesiv? Te-am întrebat eu vreodată ceva? M-a interesat cu cine ţi-o tragi cînd nu sînt cu tine?
Anton ar fi pocnit-o. Direct peste ochi, cu un dos de labă. Îi veneau în minte numai cuvinte ordinare. Cît să uite de sine. Şi de ea. Şi de amăreala asta care îi încleştase fălcile.
- Okay, dacă tu aşa crezi…
Viorica se ridică. Îşi lăsă halatul să alunece de pe ea. Rămase goală, de cristal. Albă şi statuară.
- Uită-te bine la mine! E ultima dată cînd mă mai vezi. Eu pe-aici nu mai calc!
Anton chiar se uita. Ar fi strîns în ambele palme carnea aia a ei fără pată. S-ar fi înfipt în ea ca într-o plastilină. Ca s-o descompună şi să o facă la loc altfel, caldă, firească, decodificabilă.
- Du-te-n mă-ta. Pleacă. Oricum nu ai fost niciodată aici.

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 3

Taximetristul era într-o dispoziţie de zile mari. Fluiera şi fredona. Dăduse spre maxim staţia, apoi şi radioul, din nou staţia. Hărmălaia porni în viteză pe străzile luminate. Laaa donna è mobile… qual piuma al veeeento muuuta d'acceeeeento — e di pensieeeero. Vai de mine, e cult. Un taximetrist cult. Şi afon. Anton se aşezase în faţă. Regreta, măcar în spate l-ar fi deranjat mai puţin ariile şoferului. Costel Busuioc a produs totuşi o minune. S-a insinuat printre manele şi pe alocuri chiar le-a înlocuit. Nu mai aşteptă restul. Şpaga lui, să scape dracu din fierătania asta asurzitoare. Îl lăsară pe taximetrist şi mai vesel, numărîndu-şi hîrtiile.
- Urci?
Olga ezitase înainte să caşte gura. Anton îşi mai aprinse o ţigară şi îşi ridică gulerul de la haină.
- Ai ceva de băut?
- Nişte vin. Nu e cine ştie ce, dar…
- Ai fi putut să mă inviţi sus la o cafea, strigă Anton dînd-o pe glumă.
Avea urechile înfundate. Reluă cu o voce mai controlată:
- Ca-n filmele americane… Ce dracu de cafea or bea ăia noaptea…
- Decaf. N-am cafea.
În lift, Anton se gîndi că e o tîmpenie să ţi-o tragi pe muzică. De fapt, cu cît e mai senzaţional ce asculţi, cu atît şansele să faci sex sînt mai mici. La donna … è mobile… nu reuşea să mai scape de refrenul ăsta care îi rămăsese înfipt între lobi. Nu poţi, cum ar veni să ai două orgasme în acelaşi timp. Unul de-un fel, altul de alt fel. Exclus. Başca ritmul. Luciano Pavarotti, Placido Domingo... Să fie-al dracu, uita mereu cum îl cheamă pe al treilea. Ce voce genială, ce faţă de marţian. Cum dracu îl chema?
- Vinul e în frigider. Jos, în uşă, zise Olga aruncîndu-şi geanta pe măsuţa din hol. Mă întorc imediat. Pune nişte muzică. Sidiurile sînt lîngă televizor.
Jose Carreras! Doamne, ce uşurare.