luni, 24 noiembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 1

Taică-miu era general. De brigadă. Dintotdeauna. Adică nu îmi pot imagina nici o clipă, nici măcar cu mintea de matur de acum că ar fi fost vreodată vreun ofiţeraş. Mergea drept, cu picioarele uşor crăcănate. Pe tata nu l-am văzut niciodată în maiou şi pantaloni dungaţi de pijama şi nici nebărbierit. Chiar şi la piaţă, în rarele momente în care se lăsa convins de mama, reumatică şi strânsă la pungă, să se ducă, se îmbrăca de ai fi zis că urmează să conducă o paradă. Mama nu se lăsa impresionată, aşa că îi dădea bani ficşi. Dacă se tîrguia în piaţă cu ţăranii. Tata nu se tîrguia. Era sub demnitatea lui, aşa că venea întotdeauna cu o legătură de mărar în minus. Mama se burzuluia, îşi împreuna mîinile şi se văicărea, dar întotdeauna îi ieşea mazărea fără păcătoasa de legătură. Apoi tata dispărea în curte, undeva în spate, unde meşterea din scînduri subţiri, lucioase, căsuţe pentru rîndunele. Mama se înduioşa. Măi, Vasile, dar tare eşti tu bun la suflet. Cum te-ai gîndit tu la bietele zburătoare. Rîndunele însă nu se lăsau impresionate şi tot sub streaşină se îngrămădeau, făcîndu-şi cuiburi rotunjoare, negricioase, ca nişte coconi. Tata pufnea pe sub mustaţa lungă, răsucită uşor în sus la capete. Femeie, ce să-i ceri să înţeleagă, nu de rîndunele îi era lui, ci de streaşină. Florico, numai la prostii îţi stă capul. În locul rîndunelelor se aciuau porumbeii şi vrăbiuţele. Bune şi alea. Umpleau însă curtea de găinaţ şi mama bodogănea dimineaţa pe aleea cu meri şi cu un cireş amar la prima geană de lumină cînd trăgea furtunul şi se auălea de şale. Mai ales dimineaţa. Se oprea înainte de a coborî cele trei trepte şi se ţinea aplecată de genunchi. Urîtă-i bătrîneţea asta. Dar eu eram copil şi nu credeam în suferinţă.
Sor-mea nu semăna cu nimeni. Mama mai rîdea de tata cîteodată că parcă-parcă ar aduce cu nea Stan, poştaşul. Tata bombănea şi-i promitea lui nea Stan o sfîntă de bătaie cînd i-o călca pragul. Dar nea Stan venea, se aşezau în curte amîndoi la o vişinată turnată în pahare mici, cît borcănelele mele în care îmi clăteam pensula pentru pictat, aduse pe tăviţă de mama, cu şervet, cu farfurioare tot aşa, ca de păpuşi, cu dulceaţă de mere şi cu o carafă prelungă şi elegantă, din sticlă transparentă în care lucea roşiatic licoarea pentru oameni mari. Ciocneau şi dădeau capul pe spate deodată. Apoi se scuturau, se strîmbau şi comentau. Florico, bună vişinată mai faci! Bună, bună, mă gîndeam eu, şi-atunci ce s-or schimonosi aşa... M-am întrebat mulţi ani ce gust are vişinata şi dacă laudele de le primea mama erau doar din politeţe.
Apoi am uitat de vişinata maică-mii şi de întrebările mele legate de legile sociale care îi fac pe oameni să se strîmbe, dar să spună altceva. Am plecat la facultate. Mi-am amintit de după amiezele alea calme, cu un soare rostogolit mare, roşu spre orizont, cînd m-a sunat tata pe telefonul de la cămin şi mi-a zis scurt, cu un ton grav să vin, mama nu se simte prea bine. Am ştiut că dacă tata zice asta, trebuie că e de rău. Mama nu m-a aşteptat. În cămară însă, căutînd cu ce să încep parastasul, am dat peste sticlele etichetate, cu an şi denumire, tot ce adunase ea de la an la an pe rafturi. Vişinata, pe o policoară separată, acoperită cu o hîrtie albă, întinsă şi îndoită la margine, m-a fript atunci undeva spre inimă. Am desfăcut o sticlă, m-am aşezat pe un scaun în faţa casei şi am turnat în două păhărele. Aceleaşi de cînd venea nea Stan la tata. Am repetat şi eu gestul. Mi-a venit un tremur scurt, dulceag, dinspre stomac, apoi gura mi s-a strîmbat în jos şi mi-au ţîşnit cuvintele din gură. Bună vişinată mai făcea mama. Au început să-mi curgă lacrimi. Tata a dat şi el peste cap paharul. S-a scuturat şi s-a strîmbat. Dar n-a mai spus nimic.

12 comentarii:

Anonim spunea...

Sper ca e fictiune!

Anonim spunea...

pai, ca sa zic asa, da! fictiune. dar daca ai avut indoilei, e de bine, inseamna ca e credibil :))

Anonim spunea...

Dupa noi lamuriri, pot sa spun ca toata proza ta este atat de naturala, de reala... .Orice fragment care il citesc ma duce "acolo", ma simt parte din tablou. Si asta de cand citeam despre trairile tale chinezesti!
Probabil ca daca as fi avut cartea ta in mana, eram constienta ca este pura fictiune, dar amestecand realul cu fictiunea pe o comunicare virtuala nu stiu ce sa realizez mai intai - realitatea sau calitatea fictiunii

Anonim spunea...

vanessa, ultimul comentariu al tau este un mare compliment pentru mine. Sarumina, uite de-aia merita sa ma agit printre tastele de la computer, se mai gaseste cineva din cind in cind sa vrea sa se lase purtat de fictiune. Multam!

Anonim spunea...

Daca asta e fila 1, inteleg ca mai urmeaza si alte file. Multe, sper. Dar de ce ai omorat biata femeie din start? Puteai s-o mai lasi sa faca mazare si visinata vreo 2-3 file. Pacat de ea, era femeie de treaba... (totem dixit)

vasilissa spunea...

Donle cititor, care esti. Pai trebuia oaresce intriga. Autorii simt nevoia sa taie si sa spinzure dupa cum le pofteste inima. Considera ca sint un autor frustrat care isi omoara personajele din primul capitol. Hai ca m-am distrat. :)

Anonim spunea...

Apăi, stimabile, cît de frustrat să fii să-ți omori propria mamă, deși ești din Buzău? La sora ta nu te-ai gîndit, c-o lași fără sprijin? Domne', sa nu te doară puțin șalele și să te vaiți, că te omoară copiii... Unde-a ajuns tineretul din ziua de azi... Țțțțț!

vasilissa spunea...

Hahahahaaa. Si inca nu ai vazut de ce e in stare autoreleeeee!

Anonim spunea...

Nu ma mai uimeste nimic la autor, daca a fost el in stare de asa ceva... Stephen King ar trebui sa-si reconsidere opera

vasilissa spunea...

of, m-ai umilit. ma duc sa mai scriu un capitolas, de ciuda si intristare. :D

Anonim spunea...

ei, parca vad curtea de la tara, pe cineva (stim noi cine..) general, o sora care nu seamana cu cealalta...Fictiune , fictiune dar visinata unde bausi?
Ca sa mai uiti de intristare sa iti spun ce amintiri am eu legate de visinata:
clasa a X a,zilnic ma opream cu o colega la ea acasa ( "ca ai mei sunt la servici!") si beam visinata cu niste paharute mic-mici cu floricica galbena. Damigeana statea tantos in sifonier printre rochiile de lurex ale maica-sii. Am inceput cu cate un de fiecare si ne-am gandit sa incercam sa vedem cat putem sa bem fara sa ne imbatam..antrenamnetul a fost treptat, in pasi mici dar siguri.. in fiecare zi adaugam jumatate de paharel la doza..dupa mai multe zile (ca deh, in uichenduri aveam pauza de betie)am ajuns la 6 buc de fiecare. Si radeam si radeam..si ne distram ca nu ne imbatam...Si apoi ne-am oprit brusc ca s-a intros "taxu" mai devrem acasa.....Suparat pe noi dar si bucuros ca se scotea la nevasta: ca doar nu golise el damigeana..ci fetele!
Si alta: aveam vreo 7 ani, la tara, vreo doi vecini au venit sa se cinsteasca cu tata cu o visinata. Vorbeau ei de-ale lor, eu suparata ca nu ma duce cu motocicleta la scaldat si sta cu vecinii la povesti..Ialomita era la vreo 3 km de casa..departe rau!!
Razbunarea mea a venit spontan: o solnita de sare in damigeana cu visinata, apoi, cum stateau ei pe scaunele mici, i-am vazut stropsindu-se ca are ceva visinata. Tata, care nu bause inca, s-a ridicat doar cat sa se intinda dupa pahar si ..destul cat sa ii trag scaunul de sub fund...

Si amintindu-mi din astea inteleg de ce imi spunea mama uneori: Iti doresc un copil cum ai fost tu!

Anonim spunea...

io-te donle, cine ar fi zis ca visinata e un soi de madlena neaosa? uite asa curg amintirile, pe linga paharele si iar o amintire, si mai da-i un paharel, si inca o amintire si inc-un paharel. mai ca-mi vine sa-mi bag si io botul prin amintiri. sa ma rezum la o bere totusi?