Mami, te-aş vinde pe-un argint ?

În esenţă la titlu se reduce tema postului de azi. Ca părinte, nu ştiu uneori încotro să o apuc. Învăţ din mers. Înţeleg cît pot.

De fapt, întrebarea e cît poate un copil de aproape şase ani să abstractizeze şi să discearnă răul de bine şi ce e aia de fapt rău şi bine. Întrebări la care omenirea a găsit răspunsuri trunchiate şi cu limitări culturale.

Încercînd să îi explic copilului că a poseda lucruri nu înseamnă mai nimic comparativ cu abstracta şi diluata fericire de a fi sănătos, la minte şi la trup, de a-i avea alături pe cei care te iubesc şi pe care îi iubeşti şi tu şi de a nu crăpa la propiu de foame, am ajuns la un impas greu de trecut, redus la "Mami, nu pot să aleg. Eu vreau şi bănuţul, şi pe tine". Nu eu îi impusesem alegerea, dar limitată la capacitatea lui de înţelegere, probabil că asta era singura variantă în care el a putut decodifica spusele mele. "Nu pot"-ul ăla a fost atît de greu pentru el, pe cît a fost pentru mine. Dar din motive diferite. 

Eu am învăţat o lecţie din discuţia de aseară. Nici un obiect nu e doar un obiect. Aşa cum nici un om nu e doar un om.  

Iar Ştefan a înţeles că la un moment dat în viaţă, omul trebuie să facă alegeri, pe care el, deocamdată, nu le poate face.

Cum să devii un Nimeni cu literă mare

Am un prieten. Care mi-a zis o dată băgînd bărbia la înaintare (e un fel al lui de a sublinia că vorbeşte pe bune) "Lasă prostiile şi scrie-ţi Cartea!". Eu nu am făcut-o. Dar a făcut-o el. Şi, cu toată invidia de care pot da dovadă, mă bucur sincer. Mai am niţel şi o consider o reuşită personală. El este omul de la care am învăţat ce e aia un şapou. Cum să scrii cînd eşti leşinat şi fără nici cea mai vagă idee despre ce, de ce, de unde, pentru cine să scrii. Cum să nu-ţi pui în cap redactorul-şef. Cum să îţi foloseşti ambele mîini pe tastatură din poziţia răsturat în scaunul ergonomic pînă la ieşirea picioarelor pe partea ailaltă a biroului.  Cum să rezişti. Şi demnitatea celui care nu pleacă.

El zice despre sine că e un Nimeni. O fi, dar cu literă mare. Şi să nu-l credeţi. Pur şi simplu e o lucrătură de artizan. Ca tot ce face. Are mereu în buzunarul de la salopeta de salahor într-ale verbului o dăltiţă minusculă cu care sapă la temelii. Turnul din Pissa el l-a adus în halul în care îl cunoaştem.

Ah, şi titlul e roz. Mare. Pe o copertă albă. Ai dracu copertari cu codurile lor de culori! Singura explicaţie ar putea fi dacă rozul, în afară de conotaţia aia clasică de "fără griji", ar mai însemna şi "doză babană de autoironie, ironie, analiză şi durere în spate pe alocuri".

Nu cumpăraţi cartea dacă staţi prost la capitolul umor.
Nu cumpăraţi cartea dacă nu vă interesează breasla jurnalistului de tranziţie care a pierdut un deceniu din viaţă în cutele mochetelor de prin redacţii.
Nu cumpăraţi cartea dacă credeţi că brand-urile personale sau impersonale sînt bullshittinguri care nu vă privesc.
Nu cumpăraţi cartea dacă preferaţi să fiţi exclusiv consumator de mass-media. Odată ce intraţi în file, o să aflaţi lucrurile alea care produc micile cutremure de pe pagina întîi şi dacă mîna care dă o burtieră la teve e aceeaşi cu care este scărpinat dinapoiul.
Nu cumpăraţi cartea daca nu vă plac poveştile care, deşi nu sînt scrise la persoana întîi, duc la povestea unui om. Care se declară un Nimeni. Dar al cărui rînjet satisfăcut se întrezăreşte exact în doza aia de magenta temperată-n roz.

Sînt un geniu. Dar nu de-aia sînt nebună

Da, ştiu... Sînt un geniu. Sînt un geniu. Şi scriu, şi scriu degeaba. Mă omor cu firea pentru iarba verde de acasă. Acasă ăsta pentru mine e Bucureştiul. Regret, n-am ceva mai exotic.  Dar chiar şi-aşa.  

Asist şi intervin în discuţii de genul "dă-i, bă dracu de nenorociţi". Dar, nu fac, de fapt, nimic.
De fapt, fac. Mă umplu de bube. Mă scarpin o vreme şi-mi trece. După care iar mă ia. Practic n-am timp nici să mor. Dar mă omoară alţii. Cu prostia, nesimţirea şi inconştienţa. Toate se traduc până la urmă în neputinţă. A mea, desigur.
 
Motive:
Nu am unde evada din spaţiul betonat. Aflu că o să fie şi mai puţin ăla verde, pentru că s-a inventat retrocedarea.

Nu am aer, pentru că s-a invetat mersul. Cu maşina.

Nu am unde îmi trimite copilul la şcoală, pentru că s-a inventat reformarea sistemului de învăţămînt. Din trimestru în trimestru.

Nu am de unde cumpăra un litru de lapte, pentru că s-a inventat vaca. Apoi s-a măcelărit producătorul.

Nu am ce citi cînd merg năucă pe stradă, pentru că s-a inventat scrisul. Fără cratimă şi puturosul gerunziu.

Nu am linişte, pentru că s-a inventat decibelul lui Salam, Guţă, maimuţă... Alţii nu mai ştiu.

Nu am unde să-mi cumpăr o pereche de sandale, pentru că s-a invetat lacul siclam.

Mă duc să mă mai scarpin o tură.

Cît costă o viaţă

De fapt, regimurile politice nu au schimbat niciodată esenţa umană. Boala te tratează la fel, medicii se uită tot în portofel sau sacoşă. În vremea comunismului, important era să cunoşti pe cineva şi să ai pile la casa de comenzi. Acum, aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Să zicem că mergi în străinătate pentru o operaţie complicată. Deci nu e nevoie să dai şpagă. Dar tot nu scapi cu zile dacă nu poţi oferi ceva la schimb. Bani. Deci banii sau viaţa. La asta se reduce, nu-i aşa, pînă la urmă totul. Iar dacă nu ai bani şi vrei să faci totuşi un credit ca să îţi oferi suma necesară lungirii zilelor, mă îndoiesc sincer că vreo bancă îţi oferă mari speranţe la ce speranţă de viaţă ai avea cu un cancer de ficat, să zicem.

Uite şi cazul concret. Femeia aceasta e dispusă să îi dea înapoi, pînă la ultimul euro. Pentru asta trebuie mai întîi să trăiască. Cui îi pasă? Cît de mult înseamnă, de fapt, 40 de mii de euro? Cît de mult înseamnă, de fapt, 40 de mii de euro atunci cînd nu îi ai şi de ei depinde dacă mîine mai trăieşti?

[udate] si aici.