Extremofilia salvează România

Sigur că aţi sărit imediat cu gîndul la cine ştie ce perversiune carpato-danubiano-pontică. Mergeţi vreo cinci minute la colţ şi, după, treceţi îndărăt la cititul textului de mai jos. Dacă sînteţi români adevăraţi, o să vă fure peisajul. Motiv pentru care regret îndărătnic că cititorii mei nu sînt nemţi.

Dacă aţi revenit totuşi, deşi nu sînteţi nemţi, germani sau teutonici (vorba poetului), e momentul să mă remarc cu cîteva cunoştinţe de biologie. Zic "cîteva" că numai atîtea sînt cu totul.

În fine, dacă aveţi prieteni d'ăia de fac bangii-geamping, se dau prin trenuleţul groazei sau găsesc încîntător să aibă de-a face cu angajatele de la impozite şi taxe, adică, mai pe româneşte, cu indivijii în căutare de adrenalină, şi nu îi înţelegeţi, să ştiţi că vă chiorîţi degeaba la Freud. Habar n-are, el încă nu şi-a rezolvat nici probeleme cu maică-sa. Răspunsul e unul şi extrem de simplu: toţi ăştia fac parte din categoria extremofilelor.

Un grup de cercetători britanici, cred, dacă nu, nu contează, oricum or să studieze şi asta la un moment dat, spun că există specii chiar sub nasul nostru care, în loc să se trecoare prin viaţă cum ar fi normal, să joace icşizero pe net în aşteptarea zilei de salariu sau să îşi facă un scop în viaţă din a vedea cea a mai făcut Elodia după ce a murit, găsesc mult mai plăcut să îşi pălească specia benevol cu tot soiul de probleme de supravieţuire. Masochismul este susţinut, în acest caz, de condiţiile de mediu în care extremofilele preferă, bunăoară, să locuiască: ape hipersărate, izvoare fierbinţi sau pur şi simplu lacuri acide.

Dacă vi se pare prea abstractă lumea amibelor care fac scubadaiving la peste 100 de grade Celsius sau cea a nevertebratelor care au dat duşurile scoţiene pe-o baie acidă, puteţi încerca să pătrundeţi în tainele ştiinţei evoluţiei deschizînd geamul spre oricare stradă din România. Hai, niţică detaşare n-a omorît pe nimeni... Este că seamănă al dracu de tare?

Nistorescu s-a achitat de sarcini

Cotidianul, mai exact Nistorescu, s-a achitat de promisiunea de a aduce adăugiri la cazul Romoşan. Acum avem tot ce ne trebuie să tragem concluziile: dosarul CNSAS, declaraţiile celui în cauză, declaraţia unuia dintre cei pe care Romoşan i-a ciripit, povestea fugii peste graniţă, şi chiar şi declaraţia ofiţerului de la Securitate care s-a ocupat de Romoşan.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar după părerea mea asta e cu adevărat o formulă de a face presă, cu alte cuvinte de a lăsa lucrurile să vorbească de la sine prin goarna tuturor celor implicaţi. Acum ştim că Romoşan a semnat declaraţii, dar ştim şi de ce, şi care erau circumstanţele şi cît de grav au fost afectaţi cei vizaţi în dările de seamă.

Sigur că în acest fel nu mai există zvîcul bombastic al unui subiect tranşat pe masa de măcelărie pentru care fineţea gestului aferent tăieturii chirurgicale în secţiunea lucrurilor pare-se că devine inutilă şi chiar păguboasă. Pentru că e mai puţin interesant să relativizezi decît să pui cruce unei poveşti.

Cazul ăsta este interesant, pentru mine, dintr-o singură pricină. Cei de azi şi de ieri şi, mai ales cei doar de azi, au ocazia de a înţelege şi postura de victimă a celor care ajungeau călăi. Cu sau fără voie.

Mici adevăruri cu Nistorescu, Romoşan şi tristeţea epocii

Securiştii erau recunoscuţi pentru fina lucratură pe care o construiau în demolarea psihică a celor pe care li se punea cu zăduf. Una dintre tehnici era să transforme în călău pe unul din prietenii împricinaţilor. Iar în povestea cu Nistorescu şi Romoşan, lucrurile, nu ştiu de ce, dar seamănă dubios de tare ca stil de a acţiona. Cu alte cuvinte, pare, spun că pare, deci nu am dovezi, că juna ziaristă de la Cotidianul care a scris un articol în care Romoşan e dovedit pe baza unui dosar de la CNSAS că a fost turnător, a făcut-o la ordinul şi cu ajutorul caţavencilor care au pusă pata pe Nistorescu nu de azi de ieri. Nistorescu a scos articolul de pe online la numai o oră după ce apăruse atrăgîndu-şi oprobriul public care a început să strige prin colţurile internetului că asta e cenzură şi că prietenia lui Nistorescu cu Romoşan nu îi dă dreptul să oprească adevărul să iasă la lumină. Ca şef pe un ziar, ai dreptul să opreşti ce articol pofteşti, desigur, dar în acest caz parcă lucrurile nu sunt tocmai cuşer. Dar, cum ştim, problema e mult mai nuanţată decît atît, ca de obicei. Mă pun o secundă în locul lui Nistorescu, deşi nu şi-ar dori nimeni asemenea tevatură. Eu ce aş face dacă un prieten bun ar fi defăimat în ziarul pe care tocmai mi-am suflecat mînecile să îl conduc? Probabil că aş ezita. În plus, Nistorescu s-a acoperit niţel spunînd că lucrurile, chiar dacă bine scrise şi conform unor norme jurnalistice deontologice, nu erau tocmai complete, urmînd să se facă adăugiri şi modificări pentru ca adevărul să fie nu numai adevărat, ci şi total.

Există cîteva variante în care să priveşti povestea, fără ca acestea să se excludă neapărat:
1. Romoşan e mîna cu care este decapitat Nistorescu la ucazul caţavencilor.
2. O jurnalistă fără partipriuri a găsit un subiect de presă, l-a studiat, scris şi publicat, pentru ca apoi să îi fie cenzurat în cel mai securist mod.
3. Romoşan a fost turnător şi atît.
4. Romoşan a ales să fie turnător de tipul găinarului inofensiv pentru că voia să fugă din ţară după soţia deja plecată în Franţa / care avea de gînd să plece la un moment însorit din viaţă şi să rămînă peste hotare.
5. Romoşan a fugit din ţară pentru că îl apăsa conştiinţa de a fi devenit turnător.
6. Toată povestea este de fapt o relansare cinică a ziarului Cotidianul aflat în comă de o vreme pe spinarea unui oarecare Romoşan, în cazul acesta carne de tun pentru prietenul lui, Nistorescu.
7. După fuga lui Romoşan în străinătate, securiştii au inventat un dosar ca să nu cadă de proşti.

Sigur că se poate nuanţa la nesfîrşit.

E greu să-l crezi fără să ai oareşce dubii pe Nistorescu, dar nici nu poţi arunca încă piatra. Pe de altă parte nici Romoşan nu s-a putut ţine şi, în înregistrările discuţiei dintre acuzatul de turnătorii şi jurnalistă, dă oarecum cu mucii în fasole ameninţînd că o scoate din breaslă şi negînd că ar fi fost colaborator. Chestiune infirmată de dosarul scos pe tarabă, dar oarecum atenuată de fuga din ţară a tînărului pe atunci Romoşan şi revenirea ulterioară a lui în patrie, deşi Franţa îi oferea o viaţă îndestulătoare. Pe de încă o altă parte, nici jurnalista nu pare tocmai echidistantă în conversaţie, iar infatuarea specifică atît vîrstei nu tocmai înaintate a domnişoarei, cît şi tagmei ziariştilor susţinuţi de ce ştiu eu ce spate lat, de cele mai multe ori, te face să te gîndeşti de două ori pînă unde se întinde adevărul.

Adevărul e că nu vom şti, de fapt, niciodată adevărul. Nici dacă şi nici cine a fost turnător. Nici ce a turnat, nici pe cine. Vor tot apărea dosare cu care nimeni nu mai are acum ce face ale unor oameni care nu deţin funcţii în stat, nu mai au cui şi ce turna şi despre care şi dacă ştim, şi dacă nu ştim, totuna ne e.

Cît priveşte motivele pentru care unii alegeau să colaboreze cu securitatea le pot înţelege numai cei care se ştiu cu musca pe căciulă. Iar cei care nu au fost prinşi în menghina comunistă nici măcar nu bănuiesc cît de complicate erau căile partidului care, atunci cînd dorea, avea suficientă îndemînare încît să încuie pe viaţă uşile conştiinţei.

În toată această poveste fără final, în mine se naşte o frustrare: de ce vorbim atît de mult despre posibil turnători şi turnători dovediţi şi nimeni nu găseşte interesant să îi scoată din cuferele de zestre pe adevăraţii martiri ai comunismului? Mai ştie cineva ceva de ei? De oamenii ăia care au făcut ani grei de puşcărie în numele libertăţii de expresie pentru care noi acum nu mai murim, dar spre care nici drept nu mai călcăm?

Bonnie Tyler - 58 de ani de ceaiuri dansante

Nu am idee ce medie de vârstă au cititorii mei fideli şi nici dacă Bonnie Tyler le spune ceva. Mie îmi aminteşte de vremea cînd muzica "de-afară" era similară cu o întîlnire cu marţienii sau cu ideea de apă caldă la discreţie. Ascultam pe cînd ne rugam la reşou să facă destulă căldură ca să ne dăm jos pulovăraşele şi şosetele flauşate ca să ne vîrîm în patul încălzit de mamaie cu phoenul.

Nu mai am vinilul care sărea la refrenul lui It's a Heartache, dar nu aş ezita să mai pun piesa dacă aş da de ea pe un cd.

Bonnie Tyler nu numai că încă mai cîntă, da, tot cu vocea aia de ferăstrău, dar încă se ţine de ceaiuri dansante de se culcă abia dimineaţa. În zori, cu gîtlejul îmbîcsit cel mai probabil nu cu ceai de sunătoare, îşi promite încă să o lase mai moale cu pierdutul nopţilor.

Are 58 ani. Vîrsta mamelor noastre.

Dacă vă e dor, iaca OTVul făcu o reintrare a donşoarei în peisajul autohton.