Retorica lui Lache

Aşa cum se întâmplă cel mai adesea, Lache, ca orice om care a învăţat că minciuna nu a omorît pe nimeni, ba chiar uneori a salvat vieţi, încerca şi acum, la masă cu Manea şi Broşteanu, ca în atîtea alte rînduri şi, desigur, printre rînduri, primul rînd de rom şi următoarele, să îşi convingă amicii că este un individ cu totul şi cu totul special, că nu e de ici de colo, şi că pînă şi maică-sa, deşi plînsese mult şi amar, îl pistonase să se însoare şi chiar îi descrisese binefacerile vieţii în cuplu în timp ce îi mai adăuga un polonic de ciorbă fierbinte în farfurie ca dovadă că nu e de colo să aibă cine se îngriji de tine, întrezărise în el oareşce speranţă de mai bine şi îl acceptase în ultimă instanţă aşa cum era, ba chiar îl oblojea atunci cînd era absolut necesar şi îl trimitea la ta-su cînd era vorba de un împrumut pe termen nelimitat, ceea ce pe taică-su îl scotea din minţile lui şi-aşa şubrede, iar pe mă-sa din casă, în papuci şi cu bigudiurile nescoase, în şuturile lui ta-su, direct în scara blocului, unde se punea pe urlat că e casa ei, moştenire, că el nu are nici un drept să îi facă una ca asta şi că daca tot e să plece careva, atunci să facă bine să plece el, ta-su, că tot a fost un curvar şi un beţiv toată viaţa şi singurul lui merit fusese că adusese un pîrlit de salariu lună de lună de la fabrică, unde degeaba mai făcea cîte o nenoricită de invenţie, că tot cu un venit de mizerie se întoarcea acasă şi cu şnapsul în nas de puţea de cum dădea colţul blocului, de mai bine ar fi dat colţul pur şi simplu, iar cînd intra pe uşă avea o privire de cîine bătut, îndobitocit şi sălbatic, care nu mai înspăimînta pe nimeni de mult, nici chiar pe el, pe Lache, care şi-o luase pe cocoaşă de atîtea ori că nu mai conta încă o cotonogeală cu cureaua lată de pe vremea cînd ta-su fusese soldat, perioadă despre care se discuta inevitabil la fiecare masă de Crăciun, Revelion şi Paşti, cu mare aplomb, revoltă şi mîndrie, chestiune care devenise mai degrabă un soi de luptă deghizată împotriva sistemului, a sărăciei, a nevoilor, neamului şi, pînă la urmă, a vieţii, o viaţă care nu surîsese prea tare familiei Panait, în general, şi lui Lache, în particular, şi care se tîra molfuză în pantofi greoi, duri şi frustrant de mici, de-i venea lui Lache uneori să o ia tot oblu, pe cîmpii, pînă unde o vedea cu ochii lui miopi, aşadar nu prea departe, dar orişicîtuşi, spre un orizont, încă un orizont, doar doar să uite că locuieşte într-un cartier muncitoresc, că şcoala îi mănîncă tinereţea, că speranţele lui sînt cu totul şi cu totul nişte invenţii copilăreşti, că banii ajung cît să nu crăpi, că facultatea e pentru nişte destepţi oarecare, că îl aşteaptă o viaţă atît de imbecil de asemănătoare cu a lui ta-su şi că nimic din ce a pus deoparte nu-l va scoate niciodată din lupta în noroi din care nu se vede ieşind învingător, în care se minte şi în care se convinge din toate puterile că el, Lache, este totuşi un om special, care merită cu siguranţă mai mult, cît de mult nici el nu ştia, dar Lache ştia că are undeva înlăuntrul lui o fată morgana, un ceva nedefinit, ca o nălucă lucioasă şi obsedantă, care nu-l lăsa seara să-şi odihnească tîmpla în perne, să se îmbete cum se cuvine, să prindă firul logic al întîmplărilor, ci care, mai degrabă, îl afunda în croşetarea de situaţii în care totul, destinul mai ales ar putea aşa, pur şi simplu, fără nici o pregătire, să îi zîmbească, ca unui erou, unui om împlinit, ca o călăuză care nu ţine cont pe cine trece pîrleazu’, fie el şi Lache, şi care nu-l va lăsa să se piardă pînă la urmă.
În fond, trase Lache un gît de rom şi o concluzie, viaţa e doar o chestiune de retorică...

Ah, Ioane, ah, Groşane...

De vreo zece ani oftez că nu mai găsesc o carte... Genul ăla de carte care îşi face culcuş în tine, se metabolizează de aproape că devine a ta.

O sută de ani de zile la porţile Orientului, asta e. Cartea de care vorbesc.
Am citit-o acu o mie de ani de zile şi am rîs cu lacrimi şi uneori cu maxim amar.
Şi am citit pagini întregi cu voce tare prietenilor.
O recitesc acum, în metrou către muncă.
Păi cum să vă zic? S-a dovedit un exerciţiu destul de greu, căci trebuie să fiu foarte atentă să nu mă umfle rîsul aşa, ca pe nebunii care vorbesc singuri pe stradă, dar tot îmi fuge colţul gurii cînd într-o parte, cînd în alta. Ei, ştiţi ceva, o să rîd şi gata. Că altminteri simt cum mi se înnoadă maţele de rău.

Nu, nu e o carte umoristică sau cu caricaturi, e o carte adîncă, demnă, tragică pe alocuri într-o cheie dementă, fantastică, abisală care te aruncă în măruntul zilelor şi obsesiilor românaşilor, europenaşilor etceteraşilor.

De stil să vă zic? Vă zic doar atît, Barzovie-Vodă inventatul, trăit pe la mijlocului secolului XVII, se trezeşte folosind, sucind şi îmbogăţind genuri de-ale lui Creangă, Cicero, de prin letopiseţe, cărţi de gramatică ale Academiei Române.

Viziriul otoman are o problemă cu limbile indoeuropene şi folosirea virgulei, ca atare mazileşte în stînga şi în dreapta voievozi şi domni la plesneală...

Călugării au vise revelatorii cu Sfîntul Petru care are nevoie de o viţă-de-vie mai acătării...

Barzii, împărţiţi pe regiuni (sau invers, fiecare judeţ cu barzii ei atent selectaţi) încearcă să găsească soluţii împotriva tiparului care le ia pîinea de la gura lor de barzi.

Poveşti? Ficţiune? Umor? Amărăciune? Limbaj? Dialog? Personaje? Politichie? Călătorii? Istorie? Mda..., nu ştiu care elementul cel mai reuşit... Şi sigur-sigur am ratat ceva în înşiruire.

ancestrală

îmi iubesc călăul. Nu mă judecă
el e ateu
tăişul lui peste mîinele meu
alunecă
e tîrziu eu scriu apozeu
şi-mi înjur birjăreşte strămoşii
ce m-au închis
în înciudatul şi veşnicul eu.

locuiesc îndepartele

intru în dincolo de tine
ca-ntr-o apă

caleidoscopic destinele ne joacă

mesteceni ard
şi-nnebuniţi cocori de jad
întind rotulele pe gard

intru în dincolo de tine
ca-ntr-un schit

atît de amplu şi de blînd înmărmurit