vineri, 25 aprilie 2008

ancestrală

îmi iubesc călăul. Nu mă judecă
el e ateu
tăişul lui peste mîinele meu
alunecă
e tîrziu eu scriu apozeu
şi-mi înjur birjăreşte strămoşii
ce m-au închis
în înciudatul şi veşnicul eu.

2 comentarii:

intre sensuri spunea...

m-am invartit intre sensuri in poezia asta ... tare frumoasa .
timpul e ateu ? sau calaul ( care-o fi el ... ) nu crede in tine ... sau numai pedepseste mainele tau ?
sau scrisul tau ? si de ce-i 'apozitionat' ?
mai rumeg :)

vasilissa spunea...

@intre_sensuri, calaul este ateu, altminteri cum sa-si duca la sfirsit asa indeletnicire, timpul este in fond calaul, nu? cine ne taie ziua de miine? si ciuda este ca sintem mereu aceiasi... multumesc de trecere!