sâmbătă, 5 aprilie 2008

Prinţul de piatră - ultima parte

Tot bătînd cu o nuia în copaci, de ciudă şi necaz, prinţişorul se îndepărtă cît putu, pînă cînd nu mai auzi hărmălaia copiilor şi rămase doar el cu luna şi copacii tăcuţi din pădure.
Şi, pe cînd suduia şi lovea frunzele cu mai mult năduf, din întunecimea pădurii răsări o babă urîtă ca noaptea, cu un nas încovoiat pînă la pămînt, cu ochi mici şi înfundaţi sub nişte sprîncene negre şi stufoase ca nişte veveriţe adormite. Cotoroanţa se apropie sprijinindu-se într-un toiag noduros, întinse un deget ca o gheară de uliu spre prinţişor şi spuse cu un glas de tunet rostogolit prin cer:
- Rău prinţişor mai eşti! De piatră ţi-e inima şi iute ţi-e mînia! În piatră să te prefaci şi tu şi să nu te mai faci la loc om decît cînd ţi s-o încălzi inima de-ajuns să topească piatra!
Şi cotoroanţa atinse cu toiagul inima prinţişorului, care se prefăcu pe dată într-o stană de piatră.
Trecură anii; pe prinţişor îl căutaseră toţi curtenii, sătenii, ba chiar împăratul însuşi şi chiar împărăteasa, dar nu reuşiseră să dea de urma lui pe nicăieri. Plînsese împăratul, plînsese împărăteasa, dăduseră de veste că celui ce l-o găsi şi l-o aduce nevătămat la palat îi vor da jumătate de împărăţie, dar nimic nu îi ajută.


***

În adîncul pădurii, în căsuţa de lemn a bătrînului scripcar, fata apărută de nicăieri pe prispa lui creştea văzînd cu ochii. Era de-acum înăltuţă şi zveltă ca o salcie şi nu era om să nu o iubească, atîta îi era de neasemuită frumuseţea şi de blîndă vorba. Avea un păr lung şi galben ca un lan de grîu însorit, ochii îi păreau cele mai tainice stele din cer şi un zîmbet care înmuia pe oricine călca pragul bătrînului Stradivari. De la o vreme, fata se învăţase a-l ajuta pe bătrîn. Şi, încet-încet, în ascuns, deprinsese cîntatul la viorile ce ieşeau din mîinile noduroase ale scripcarului. Seara fugea în pădure, în locuri neştiute de nimeni, desfăcea cu grijă capacul cutiei şi scotea cea mai nouă vioară pe care o găsea în atelierul bătrînului, încă mirosind a ceară de albine şi a lemn proaspăt. Şi, de cum atingea cu arcuşul corzile, toată natura prindea a fremăta. Fredonau cu ea vînturile de la apus şi de la răsărit, frunzele copacilor se infiorau şi sunau ca bănuţii de argint şi chiar stelele îşi aprindeau felinarele ca să o vadă mai bine.
În seara aceea, scripcarul adormise fără a mai mînca, atîta era de obosit şi de fericit. Terminase spre amiază o vioară mică, din lemn roşu şi lucios, care scotea cele mai gingaşe sunete pe care nici chiar el nu le mai auzise vreodată. Îi pusese căluş alb din os de unicorn şi cuie lăcuite. Şi, de cum o terminase de închegat, adormise frînt cu capul pe tăblia mesei de lucru.
Fata se bucură văzînd aşa frumuseţe, o prinse cu cea mai mare blîndeţe, o vîrî sub hăinuţa zedrenţuită şi ieşi în vîntul rece de toamnă cu gîndul să nu o lase din mînă pînă n-o da prima rază de soare a dimineţii.
Se adînci în pădure pînă ajunse într-un luminiş ferit, scoase cu grijă vioara din hăinuţă, o potrivi sub bărbie şi începu a cînta. Atîta de dulce se strecurau sunetele afară din cutia viorii, atît de duios se unduia arcuşul pe corzi, atît de blînd se suia cîntecul spre cerul înstelat, încît se opriseră şi norii din drumul lor ca să asculte şi să se minuneze. Şi, pe cînd triluri-triluri se agăţau în crengile copacilor, de-odată ceva se mişcă în inima prinţişorului. Un fior poate, ori ceva ca o lacrimă fierbinte, ca o mîngîiere aşteptată prea mult tresări în pieptul lui de piatră şi începu a sfredeli în afară. Şi pe măsură ce cîntecul zbura tot mai sus, flacără aceea ce se aprinsese în inima prinţişorului se înteţea şi se iţea tot mai înspre afară topind piatra ce îl acoperise atîţia ani.


***

Se spune că şi în zilele noastre, dacă te încumeţi şi treci în puterea nopţii prin luminişul acela, te poţi aşeza să îţi tragi sufletul pe o grămadă de pietre albe, din care străbate căldura chiar şi-n miezul celei mai cumplite ierni, ca să asculţi pierdut sunetele acelea fermecate pe care stelele încă se mai ceartă care să şi le atîrne în urechi.
Şi poţi să vezi, dacă ţii ochii mijiţi, flăcăruia aceea rubinie care i-a încălzit prinţişorului inima împietrită.

4 comentarii:

james crissilv spunea...

s-a terminat prea repede.
o seara minunata iti doresc

vasilissa spunea...

a fost un exercitiu... cu povestile nu o prea am. e prima... ma intreb daca nu o fi si ultima :)
multumesc de trecere.

Anonim spunea...

nu laurashuuu, sa nu fie ultima!! Mi-a placut!

vasilissa spunea...

pe asta am compus-o inspirata de groaza... nu avea cine sa ii zica intr-o seara lui fiu-miu povesti, nu ii plac alea citite... si... uite asa a aparut printul de piatra. inca o seara ca aia si ma gasiti la furiosi :)