marți, 8 aprilie 2008

Pe urmele şuşanelelor-de-viţă-nobilă - partea 2

- Chiar eu, chiar eu – zîmbi cu subînţeles Anna în timp ce îl privea pe autor cum îşi ridică pipa umezită de iarba dimineţii.

- Ce de timp a trecut… Cu ce treburi pe la noi? – îşi mai veni în fire autorul şi se avîntă direct în subiect, de teamă ca frumuseţea tulburătoare a Annei să nu îi trezească vreun fior căruia nu ar mai fi ştiut să îi facă faţă ca-n vremea primei apariţii a romanului.

- Cu ce treburi…, cu ce treburi… - chicoti Anna, întrezărind fiorul căruia autorul nu ar mai fi ştiut să îi facă faţă ca-n vremea primei apariţii a romanului. Cu treburi importante, de bună seamă, dar despre asta vom avea timp să stăm de vorbă pe îndelete. Nu trebuie să vă tulbure sosirea mea la Iasnaia Poliana şi nu, mulţumesc, nu doresc ceai. Acolo de unde vin eu, ceaiul nu mai are nici cea mai mică însemnătate. Acesta este, mai degrabă, un apanaj al societăţii şi regulilor ei, ce nu se mai potrivesc cu noile mele obiceiuri.

Lev Nicolaevici Tolstoi simţea cum i se zbîrleşte părul de pe picioare şi, oricît încerca să găsească o explicaţie plauzibilă a acestei întîlniri, nu făcea decît să se împleticească şi mai mult în iţele înnodate ale raţionalului. Şi să năduşească vizibil.

Periculos de liniştită în mişcări şi cu glas molatic, Anna trona peste grădina contelui şi, cel puţin aşa i se părea lui Lev Nicolaevici, i se adresa cam de sus. Dar rămînea de văzut de ce anume venise.

- Conte dragă, Nicolaevici Tolstoi, v-am zărit încă de sus, în timp ce coboram la vale către conac cum şedeaţi dus pe gînduri. N-aţi renunţat încă la ideile dumneavoastră cam fixe cu ţăranii şi cu şcolile. Ce de cărţi aţi mai scris… Ce de cărţi… Dar, pînă ună-alta-i bine, e bine şi e frumos. Şi ce-i frumos îi place şi lui Dumnezeu. Eu însă de alta am venit să vă supăr în pragul dimineţii. V-aşteaptă cărţile pe masă? Ştiu, ştiu, nu stau mult. Nu vreau să vă supăr cu nimic. Plec de îndată ce mîntuiesc cele pentru care am venit.

Contele se mai relaxă şi începu chiar, ca dovadă, să se legene iar în şezlong, gata să asculte pentru ce venise Anna, care acum îi era mai dragă ca niciodată.

- Aşadar, de cînd m-aţi aruncat sub roţile trenului, nu vă fie cu supărare, aţi mai dat spre lumina tiparului încă alte multe rînduri. Nici unul, nici unul – Anna începu să ofteze cu mîna pe piept şi cu privirea către cer – despre mine. Un cuvînt măcar, dragă conte, acolo, o vorbuliţă prin care să-mi redaţi tihna şi odihna celor ce-au trecut în lumea drepţilor. Că multe mi-aţi mai dat să pătimesc, zău aşa… De parcă am fi fost duşmani. Dar, iaca, eu de-acolo v-am iertat. Dar unde vă ridicaţi? Mai staţi… Să vă mai torn nişte ceai în ceaşcă? Acum parcă e mai bine, aşa-i? V-aţi cam înroşit la chip, Nicolaevici Tolstoi… Vă simţiţi cumva rău? Să v-aduc ceva?

Lev Nicolaevici Tolstoi, simţind din nou că i se zbîrleşte părul de pe picioare, se ridicase şi încercase să spele putina. Începuse să se cam lămurească unde bătea Anna, cea atît de dragă lui pînă mai acum cîteva minute. Dar Anna îl urmărea pas cu pas şi nu-l lăsa nici să respire. Se făcu din nou mic în şezlong şi îşi puse mîinile pe genunchi, ca nu care cumva să se vadă cît de tare începuseră să-i tremure.

- Am venit, porumbelule, să vorbim. Ce v-aţi speriat aşa? Între timp, aţi putea să vă căutaţi cîteva haine ce-or să vă fie de trebuinţă, de drum. Da, da…, plecăm. Merinde? Da de unde? Hrană pentru suflet. Nu stăm mult. Ne aşteaptă o călătorie ce vă va fi pe plac. Eu mai făcut-o şi ştiu bine drumul. N-avem cum să rătăcim. E drept şi e curat ca-n palmă. De altfel, veţi şti singur încotro s-o apucaţi.

- Draga moşului, zău, nu înţeleg… – se fîstîci contele, dar nu îndrăzni să se împotrivească, aşa că începu să înghesuie într-o traistă o cămaşă albă.

2 comentarii:

iulian spunea...

Gata, m-am prins. Anna este moartea :-),

vasilissa spunea...

prietene, acu chiar te-ai prins. daca stii si cum a murit tolstoi, o sa prinzi si poanta, citind ultima parte. have a nice night!