duminică, 13 aprilie 2008

Reportaj de la spatele locului - partea 2

- Ah, da, îm amintesc, mai spuse împăratul căscînd, deşi bufonul spălase de mult putina fericit că poate zburda în voie. Eşti extrem de caraghios. Abia acum...
În treacăt fie spus, putem da crezare spuselor împărăteşti numai dacă luăm în considerare că atunci cînd actualul sfătuitor de taină nu era nevoit să-şi suflece mînecile de la uniforma mai mare cu două numere, atunci era neapărat necesar să îşi ridice pantalonii.
Între timp, toată tabăra zdrăngănea într-un freamăt groaznic şi, din nefericire, continuu. Cineva s-ar putea gîndi (şi acest cineva ar fi, desigur, cititorul nostru neinstruit, prost şi îngînfat [...] aici cenzura a interzis o bucată de text) că ar putea fi vorba de pregătirile înainte de luptă, de ascuţitul lancelor, de încărcatul muniţiei sau amplasatul tunurilor în locuri strategice. Ei nu, dragă cititorule, ca un cronicar ce mă aflu, îţi voi spune că, ce-i drept, nu femeile care îşi alăptau plozii (îi luaseră şi pe ei neavînd cu cine să îi lase în final) erau principalii vinovaţi de aşa hărmălaie, dar ştiţi chiar şi dumneavoastră ce zgomot fac farfuriile pocnite unele de altele în grabă, iar, dacă îşi mai bagă coada şi vreo furculiţă, s-a dus cu lupta tihnită!
Pentru lămurirea cititorului, voi încerca să aduc puţină lumină asupra tacticii de luptă atît de minunat de complex pusă la cale de împărat. Pînă ună alta, după o matură şi îndelungă gîndire, împăratul hotărîse: duşmanul trebuia aşteptat.
Cum de era aşa de sigur Luminăţia Sa că duşmanul va trece taman pe acolo în drum spre împărăţia rîvnită, asta nu v-o pot spune. La geografie nu am stat niciodată prea bine.
E drept că pînă la urmă, tabăra s-a văzuit nevoită să-şi strîngă catrafusele şi să meargă cu ele tîrîş cîţiva kilometri buni, pînă la un pod, unde împăratul urma să se mai gîndească o ţîră („ţîră” – regionalism. 1. bucată ruptă, ruptură, zdreanţă. 2. – în expresii, puţin, niţel, oleacă).
De remarcat este însă faptul că pînă la urmă duşmanul şi-a făcut mult aşteptata apariţie. Nu am să ştiu niciodată cu certitudine cum se face că nu a avut loc nici o bătălie. De altfel, este singurul eveniment pe care l-am ratat la mustaţă. Să nu mi-o ia în nume de rău cititorul, dar mă aflam într-un loc despre care nu se prea obişnuieşte să se vorbească în romane.
Aşadar, nu îmi rămîne decît să relatez din cele auzuite de mine cînd m-am întors luminat la chip şi senin în priviri, de la cei ce urmăriseră cu mult interes cele întîmplate. Nu se cunosc prea bine motivele, dar se pare că oştirea duşmană s-a oprit din galop ca trăsnită, iar soldaţii au început să pice de pe cal precum muştele sub plici. Să-şi fi băgat coada vreo voinţă divină, cineva mi-a şoptit că rîdeau toţi ca loviţi de streche (am căutat în dicţionarele vremii această expresie, chiar şi în îndrumarele medicale, dar dat fiindcă nu am găsit nici o referire la aceasta, voi trece peste ea fără să mai dau o explicaţie).
Aşadar, ostaşii dădeau în leşin şi se prăvăleau cît erau de lungi, de laţi şi de rotunzi pe pămîntul reavăn, în poziţii care mai de care mai incomode, ca să nu mai vorbim de cele indecente.

2 comentarii:

Ronin Man spunea...

am cetit...astept ultima parte ca sa ma pronunt...simt ca faci referire la ceva anume... poate ca ma insel. sa fiu rau? ma risc :)) pozele alea din china? si eu ca nebunu' cu cercu :))

vasilissa spunea...

nu o sa ma crezi, dar chiar de dimineata m-am gindit ca am promis si am uitat ca pamintul...
ultima parte o sa o postez pe seara, ca acu am laptopul fara fir, precum telefonul fara fir, iar macul are prostul obicei de a-mi face din diacritice unele de-i plac numai lui. chestiune de gust. deh...