- Un roman din care să nu poţi afla prea multe despre personaje?, încercă el să o mai îndulcească. Aşa cum, de altfel, nici în viaţă nu ajungi să ştii mai nimic despre cei din jurul tău? În care aceleaşi personaje, sublim de umane, mănîncă de trei ori într-un capitol şi debitează prostii cît cuprinde, îşi petrec un sfert de viaţă pe colacul veceului? Sînt cînd trişti, cînd extraordinar de veseli? Ori se trezesc că ar vrea să fie într-un fel, dar nu se pot hotărî in care anume? Şi jumătate de roman dorm cu toţii ca pruncii? Ori fac copii pe care nu şi i-au dorit? Nu? Nu vreţi? Şi de ce, mă rog? Sigur că nu vreţi… Vouă vă plac romanele în care oamenii suferă cumplit şi trec prin tot felul de încercări dureroase şi eroice, şi sînt sacrificaţi, şi se lasă priviţi din toate părţile… (Autorului începuse să îi tremure bărbia şi, furat de propria dizertaţie, îşi infipse creionul în mînă). Şi toate astea fără să vă înşele aşteptările, fără să vă părăsească cînd vă e lumea mai dragă. Vreţi un personaj care să treacă prin cele mai crîncene experienţe pentru un crîmpei de adevăr… În numele cărui fapt vreţi un astfel de personaj? Al adevărului, spuneţi? Da. Bun, dar cu ce preţ? Ei bine, dragii mei, vă văd oameni serioşi, avizi de cultură şi de maculatură clasică, dacă un asemenea tribut trebuie să plătesc pentru acest adevăr, dacă pentru a înţelege e nevoie de atîta zbucium şi atîtea suferinţe, atunci aflaţi de la mine, un scriitor ratat şi bătrîn şi cu scăfîrlia plină de suc de roşii şi cucuie, că adevărul ăsta de-l tot pomeniţi, despre care v-au povestit dascălii prin şcoli de ţară, dar despre care de fapt nimeni nu a spus nimic niciodată, adevărul ăsta în numele căruia îi facem pe atît de mulţi să sufere şi după care eu însumi am alergat ani de-a rîndul ca un descreierat, fără să mai apuc să fac ceva pe lume, acest adevăr nu face nici cît bucuria de a te privi în oglinda din baie în timp ce te speli surîzător pe dinţi.
Un pietroi ascuţit porni vertiginos spre autorul ce devenise între timp neatent la propria-i integritate şi-i sfărîmă cei trei dinţi din faţă. Dădu să mai spună ceva, dar sîngele îi şiroia abundent pe bărbie. Redus la tăcere într-o manieră destul de brutală, se văzu nevoit să renunţe încă o dată să bată cu putere la porţile marilor speranţe. Îşi reaşeză şezlongul în poziţie verticală şi îndreptă vîrful creionului pe care îl smulse cu un gest ferm dintre două falange ale mîinii stîngi. Dintr-un acces de duioşie la adresa muzei, îşi feri privirea care o pornise către fereastra ce dădea într-o curte interioară şi îi pofti pe toţi cititorii prezenţi să intre şi să se aşeze comod şi în orice poziţie în cartea vieţii lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu