joi, 3 aprilie 2008

Prinţul de piatră - partea 1

A fost o dată ca niciodată, căci de n-ar fi, nu s-ar povesti, un prinţişor.
Un prinţişor de-o şchioapă, cu un păr negru tăciune, cu căluţ şi sabie de lemn, cu coroană bătută în nestemate, lucioasă ca un soare de amiază, făcută îndeosebi pentru el de un meşter făurar, cel mai priceput din toată împărăţia.
De toate avea prinţişorul, doar inimă nu. Atîta era de răzgîiat, atîta era de nemulţumit de tot ceea ce primea, atîta de arţăgos şi îmbufnat, că însuşi împăratul, tatăl lui, nu mai ştia cum să o scoată la capăt cu el. Ba îi comanda un cal alb, cu stea în frunte, din împărăţia vecină, ba o clepsidră cu praf de lună, ba dădea poruncă să se bată degrabă monedă nouă cu chipul prinţişorului. Nimic nu-l mulţumea. Stătea singur, cît era ziulica de lungă bătînd cu nuiaua la rînd peştişorii aurii din eleşteu, ţipînd la copiii slugilor şi lovind cu piciorul animalele, care începuseră să ocolească pădurile din împărăţie de răul prinţişorului de luaseră calea străinătăţii.
Urşii bruni fugiseră să hiberneze peste iarnă în pădurile de argint ce străjuiau împărăţia la nord, iepurii fugiseră în cîmpurile de varză peste graniţă spre sud, ciocîrliile se ascunseserăhăt-departe în scorburi dincolo de orizont, spre răsărit, departe, departe, undeva unde prinţişorul să nu ajungă să le mai smulgă penele. Împărăţia, odată un loc plin de viaţă, cu baluri strălucitoare şi valuri de rîsete, era acum înţepenită ca inima lui. Însăşi împărăteasa zăcea ca ţintuită de o boală grea, la ea în iatac, plîngînd amarnic.
Dar prinţişorul rămînea neîndurat şi nu pierdea nici un prilej să îşi strice jucăriile, să strige la toţi cei din jur, veşnic nemulţumit, să arunce cu farfuriile din aur în bucătăreasă şi să răstoarne găleţile cu apă din faţa grajdurilor.
Copiii de pe la curte şi din toate zările împărăţiei, învăţaţi cu felul năzuros al prinţişorului, fugeau de cum îi zăreau vîrful coroanei iţindu-se prin curtea palatului. Se ascundeau care încotro, îşi păzeau jucăriile de furia prinţişorului, fetele îşi strîngeau cozile în vîrful capului de teamă că prinţişorul iar le-ar tăia cu foarfeca lui aurită. Pînă şi căluţii de lemn se îngrămădeau în gallop în cele mai întunecoase cotloane ca să scape de urgie.
Astfel treceau zilele, prinţişorul era tot mai singur şi tot mai înnegurat.
Prin împărăţie, oamenii erau din ce în ce mai sărăciţi de biruri, mai slabi şi mai ogîrjiţi, mai trişti şi mai tăcuţi. Munceau din greu să îi facă pe plac prinţişorului, trimiţînd jucării care mai de care mai ingenioase, puneau de-o parte cele mai frumoase fructe pentru a le trimite la palat, se întreceau să aducă cele mai lungi săbii, cele mai albe perle, cele mai fine mătăsuri pentru hainele împărăteşti.

Niciun comentariu: