Vişinata de amurg - fila 5

M-am dus la nuntă ca să nu se simtă singură. M-am simţit eu. Ne-am certat, Marcel era abţiguit bine încă înainte să intre în biserică să le puie popa pirostriile pe creştet. Melania mi-a spus că nu-i treaba mea. Că ăsta e şi că nu am eu nici o cădere să-i spun ce să facă şi ce nu. Şi oricum cînd arbora tonul ăla de soră mai mare, cedam vrînd-nevrînd strivită. Şi-apoi o soră mai mare în rochie de mireasă nu-i lucru uşor de mînuit. Undeva, în subconştient, nu puteam să trec peste faptul că avusese înaintea mea un oracol ascuns în spatele biroului, că băieţii care intrau în curte salutîndu-l cu „săru’mîna” pe tata şi îndopîndu-se ca nişte draci împieliţaţi cu dulceţurile maică-mii veneau la ea, niciodată la mine, că ea era frumoasă, în timp ce eu mă priveam cu ciudă în oglindă aşteptînd să am nevoie de-un pîrdalnic de sutien, că a plecat prima şi atunci cînd suna cerea cu mama numai după ce mă întreba, ca şi cînd ar fi stat în picioare pe-un scaun, cum mă mai descurc la matematică. Dar tot mi-a fost milă de ea. M-am gîndit că o femeie care aşteaptă un copil ar trebui să fie fericită. Atît. Aşa că am tăcut şi m-am prefăcut că înţeleg. După nici un an, Melania m-a sunat şi ea. Plîngea cu suspine. N-am înţeles nici de data asta ce mi se spunea. Dar am ştiut că nu m-ar fi sunat decît dacă s-ar fi despărţit de Marcel. O dăduse în judecată pentru test de paternitate. Ea jura că e al lui, testul a ieşit neconcludent. L-au repetat. Era al lui. Acum nu mai voia ea să-l recunoască de tată pentru Ionel. A urmat un proces lung, încîlcit ca orice proces. Apartamenul i-a rămas ei. El a luat maşina. Cu tot cu rate. Curat balamuc. Şi pisica. Şi canapeaua. Şi visele ei pe care mi le şopocăia uneori, cînd încă mai împărţeam camera scundă, cu două ferestre largi, una care dădea spre stradă şi alta care dădea spre porumbeii din mica noastră livadă, sub plapuma învelită în aşternut alb, cu flori mari, galbene, ţepene de atîta apret de-l punea mama la spălat. Dar măcar Ionel creştea. Şi nu apucase încă să se lămurească dacă e de rău să ai doar mamă.

Vişinata de amurg - fila 4

N-a trecut nici un an şi m-a sunat mătuşa Vera. Plîngea cu suspine. N-am înţeles nimic din ce zicea. Dar ştiam că nu m-ar fi sunat decît dacă s-ar fi prăpădit şi tata. Ai văzut, Ileano, ce-a mai iubit-o tac-tu pe Florica. Iaca, n-a răbdat inima în el de supărare. S-a dus şi el după ea.
Şi-l visasem, Ileano, că parcă-am avut io aşa, o presimţire. Se făcea că era cu părul negru şi se bărbierea în curte cu briciul. Ştii tu, în oglinda aia de-o atîrnase taică-tu, Dumnezeu să-l odihnească, în stîlpul de la prispă. Şi de-odată aşa, parcă a înlemnit. S-a întors spre mine şi mi-a zis: tuşă Vera, ştii, că aşa-mi zicea el, sărăcuţul, că tare s-a dus devreme, şi el şi mă-ta, io am o treabă importantă de rezolvat. Să-mi pregăteşti uniforma... Ei, uite-a c-a avut o treabă, n-ar mai fi avut-o, bie-etul Vasile, sărma-anul Vasile...
Din nu ştiu ce motiv, despre bie-etul tata, sărma-anul tata mi-am amintit deodată că-i plăcea să mănînce pufuleţi stînd pe treptele prispei. Mă fascina că poate să nu-i crănţăne. M-am prins tîrziu că îi topea între limbă şi cerul gurii. Apoi umfla punga suflînd cu obrajii rotunjiţi şi o pocnea cu palma. Pac! Uite-aşa. Ca o puşcă. Rîdea de noi. Ne punea să ne uităm după păsările care ar fi trebuit să cadă rănite din cerul de toamnă abia începută. Măcar dacă nu le nimerim cu puşca, poate or muri de inimă. Îi ceream la nesfîrşit să repete spectacolul, dar venea mama şi ne lua pungile de pufuleţi. O să vă prostiţi de atîta mălai. Şi tu..., om bătrîn, măi, Vasile..., te pui la mintea lor.
Am rămas cu o casă mare, pustie, în care rîndunelele stăteau adunate tot sub streaşină, dar nu mai supărau pe nimeni, cu un cireş amar care a mai rodit un an şi pe urmă s-a uscat ostentativ şi o curte năpădită de merele care putrezeau pînă se lăsau învelite de prima ninsoare. Mama nu mai era să le treacă prin borcane în drum către gurile noastre pofticioase, iar Melania m-a anunţat că se mărită. Era însărcinată în luna a patra, iar eu nu aveam cui spune că o să fiu mătuşă.

Vişinata de amurg - fila 3

Ce să facem cu tata? Începuse să doarmă afară, în faţa casei, pe prispă. Toamna venise, dăduse şi prima brumă. Bătrîn nebun şi fără minte. Unde să-l duci? Şi cum să-l faci pe ditai generalul să asculte de două fete care-i călcau pragul doar cu forţa şi numai peste vară. Nu spusese niciodată, dar şi eu, şi Melania ştiam că să fi avut un băiat, altfel ar fi stat lucrurile. Doctor în sat nu ajungea decît o dată pe săptămînă. Îi dăduse nişte hapuri pentru tusea de care nu mai scăpa, îl bătuse prieteneşte pe umăr, dar de la un civil un general nu acceptă asemenea gesturi, aşa că nici că îi trecuse prin minte să le ia. Lucurile se complicau, iar eu aveam examene. Iar Melania răspundea la telefon cu „da” sau „nu” şi nu ştiam niciodată în ce ape se scaldă. Iar apoi venea dimineaţa şi uitam.

Vişinata de amurg - fila 2

Mătuşa Vera, chemată de tata, împuţinat deodată parcă şi neîndemînatic dintotdeauna la bucătărie, m-a trimis la magazin să aduc treizeci de ouă. În rest, Florica asta, zău, ce femeie trebnică a fost. La toate s-a gîndit. Le-a rînduit, Ileano, pe toate. „Ileano” nu-mi zicea nimeni. Apucasem să-mi zic singură Ela şi aşa mă preluaseră toţi. Doar Melania, soră-mea, mă mai striga Leanţo, ca să mă enerveze şi ca să plîng şi ca să-mi mănînce între timp pătrăţelul de ciocolată chinezească.
Nici un cap de aţă nu lipseşte pentru parastas, Ileano, perora în continuare mătuşa Vera. Mama, săraca, pregătise tot, doar să le facem. Sor-mea a ajuns spre seară. Plîngea încă de cînd a coborît din tren. M-a apucat şi pe mine. Am tras de valiza Melaniei pînă acasă amîndouă, smiorcăindu-ne şi neştiind ce să ne spunem.
Mama a stat în casă, pe masa mare din sufragerie, îmbrăcată într-un deux pieces bleumarin, cu mîinile împreunate şi cu chipul ei rotund, alb. N-avea riduri. Mirosea frumos. Nu mai văzusem mort, dar ştiam că nu-ţi vine să te-apropii de ei. Mama era frumoasă chiar şi-aşa. Buclelele ei naturale cu care se mîndrise o viaţă se odihneau pe lîngă tîmple şi părea că visează frumos. Tata n-a intrat la ea. Nici Melania. S-a dus la mătuşa Vera în bucătăria de vară şi-a ajutat-o la frămîntat aluatul de cozonac. A murit la zi mare, aşa-i ia Ăl de Sus pe cei buni. În zi sfîntă.
Mai bine nu o lua deloc. Cînd am înghiţit o firimitură din cozonacul făcut de mătuşa Vera parcă m-au înţepat pe limbă lacrimile sărate imprimate în aluatul peste care stătuse aplecată. Dar poate că lacrimile erau ale soră-mii. Ale mele rămăseseră prin curte, sub mărul ionatan sub care încercasem să-mi viu în fire.
Cu tata nu-mi venea să vorbesc. Părea mai mort ca mama, stătea tăcut, neras, pe prispă şi îşi curăţa cu un cuţit cu lama scurtă o pereche de cizme vechi, crăpate de iernile lungi prin care trecuseră. M-am întors la oraş. De-atunci n-am mai atins vişinata. Iar sărbătorile le-am făcut singură, la cămin. Acasă nu mă mai aştepta nimeni. Pînă la următoarea vacanţă de vară, tata se înjumătăţise. Se înjumătăţise şi vişinata din cămară. Şi nici nea Stan nu mai venea să stea în curte. Gesturile cu care ne întîmpina, şi pe mine, şi pe Melania, păreau întotdeauna să spună că l-am deranjat. Mereu era prea tîrziu indiferent de ce-ai fi putut să îţi doreşti în curtea aia. Nu mai era timp pentru nimic. Voinţa lui taică-miu se topise undeva în ziua aceea în care mama găsise de cuviinţă să-l lase în urmă.
Nu mi se păruse niciodată că tata ar fi iubit-o pe mama, aşa, cu patimă, romantic, cum îmi imaginam eu că trebuie să se iubească doi oameni. Se bodogăneau continuu, îşi aruncau în doi peri cîte o vorbă, îşi dădeau ordine exacte cînd ceva nu suporta amînare. Dar iubire... Numai privindu-l cît de fără rost umblă prin curte mi-am dat deodată seama că unul fără altul nu puteau. Ghinionul lui tata era că îi supravieţuise. Biata mama. Dar mai ales, bietul tata.

Vişinata de amurg - fila 1

Taică-miu era general. De brigadă. Dintotdeauna. Adică nu îmi pot imagina nici o clipă, nici măcar cu mintea de matur de acum că ar fi fost vreodată vreun ofiţeraş. Mergea drept, cu picioarele uşor crăcănate. Pe tata nu l-am văzut niciodată în maiou şi pantaloni dungaţi de pijama şi nici nebărbierit. Chiar şi la piaţă, în rarele momente în care se lăsa convins de mama, reumatică şi strânsă la pungă, să se ducă, se îmbrăca de ai fi zis că urmează să conducă o paradă. Mama nu se lăsa impresionată, aşa că îi dădea bani ficşi. Dacă se tîrguia în piaţă cu ţăranii. Tata nu se tîrguia. Era sub demnitatea lui, aşa că venea întotdeauna cu o legătură de mărar în minus. Mama se burzuluia, îşi împreuna mîinile şi se văicărea, dar întotdeauna îi ieşea mazărea fără păcătoasa de legătură. Apoi tata dispărea în curte, undeva în spate, unde meşterea din scînduri subţiri, lucioase, căsuţe pentru rîndunele. Mama se înduioşa. Măi, Vasile, dar tare eşti tu bun la suflet. Cum te-ai gîndit tu la bietele zburătoare. Rîndunele însă nu se lăsau impresionate şi tot sub streaşină se îngrămădeau, făcîndu-şi cuiburi rotunjoare, negricioase, ca nişte coconi. Tata pufnea pe sub mustaţa lungă, răsucită uşor în sus la capete. Femeie, ce să-i ceri să înţeleagă, nu de rîndunele îi era lui, ci de streaşină. Florico, numai la prostii îţi stă capul. În locul rîndunelelor se aciuau porumbeii şi vrăbiuţele. Bune şi alea. Umpleau însă curtea de găinaţ şi mama bodogănea dimineaţa pe aleea cu meri şi cu un cireş amar la prima geană de lumină cînd trăgea furtunul şi se auălea de şale. Mai ales dimineaţa. Se oprea înainte de a coborî cele trei trepte şi se ţinea aplecată de genunchi. Urîtă-i bătrîneţea asta. Dar eu eram copil şi nu credeam în suferinţă.
Sor-mea nu semăna cu nimeni. Mama mai rîdea de tata cîteodată că parcă-parcă ar aduce cu nea Stan, poştaşul. Tata bombănea şi-i promitea lui nea Stan o sfîntă de bătaie cînd i-o călca pragul. Dar nea Stan venea, se aşezau în curte amîndoi la o vişinată turnată în pahare mici, cît borcănelele mele în care îmi clăteam pensula pentru pictat, aduse pe tăviţă de mama, cu şervet, cu farfurioare tot aşa, ca de păpuşi, cu dulceaţă de mere şi cu o carafă prelungă şi elegantă, din sticlă transparentă în care lucea roşiatic licoarea pentru oameni mari. Ciocneau şi dădeau capul pe spate deodată. Apoi se scuturau, se strîmbau şi comentau. Florico, bună vişinată mai faci! Bună, bună, mă gîndeam eu, şi-atunci ce s-or schimonosi aşa... M-am întrebat mulţi ani ce gust are vişinata şi dacă laudele de le primea mama erau doar din politeţe.
Apoi am uitat de vişinata maică-mii şi de întrebările mele legate de legile sociale care îi fac pe oameni să se strîmbe, dar să spună altceva. Am plecat la facultate. Mi-am amintit de după amiezele alea calme, cu un soare rostogolit mare, roşu spre orizont, cînd m-a sunat tata pe telefonul de la cămin şi mi-a zis scurt, cu un ton grav să vin, mama nu se simte prea bine. Am ştiut că dacă tata zice asta, trebuie că e de rău. Mama nu m-a aşteptat. În cămară însă, căutînd cu ce să încep parastasul, am dat peste sticlele etichetate, cu an şi denumire, tot ce adunase ea de la an la an pe rafturi. Vişinata, pe o policoară separată, acoperită cu o hîrtie albă, întinsă şi îndoită la margine, m-a fript atunci undeva spre inimă. Am desfăcut o sticlă, m-am aşezat pe un scaun în faţa casei şi am turnat în două păhărele. Aceleaşi de cînd venea nea Stan la tata. Am repetat şi eu gestul. Mi-a venit un tremur scurt, dulceag, dinspre stomac, apoi gura mi s-a strîmbat în jos şi mi-au ţîşnit cuvintele din gură. Bună vişinată mai făcea mama. Au început să-mi curgă lacrimi. Tata a dat şi el peste cap paharul. S-a scuturat şi s-a strîmbat. Dar n-a mai spus nimic.

Emoţii slave, vechi de 60 de ani

Îşi mai aminteşte cineva emoţia aia de numai un elev o poate avea înainte de a apăsa pe clanţa unei cancelarii? Am avut de curînd ocazia să îmi revăd profesorii din facultate, care s-au adunat de la cel mai nou la cel mai vechi la un simpozion de împlinire a 60 de ani de la înfiinţarea catedrei de limba rusă. O întîlnire uşor amară, căci îi ştiam pe ăi bătrîni, mai degrabă, decît pe ăi tineri.

N-o să vă povestesc despre acea doamnă care fusese prima pe statul de plată al catedrei de rusă acum şaizeci de ani şi care, la o vîrstă pe care dacă o calculez, mi-e greu să o cred, avea un discurs impecabil, o dicţie de radio şi cîteva lacrimi în glas, nici despre ambasadorul Rusiei care a ales un registru uşor excesiv şi cam heirupist, nici de colega lîngă care am stat şi cu care m-am chicotit pînă să dau în sughiţ, nici de profesorii care au intrat la un moment dat în jocul nostru de comentatori vesel-ageamii, nici chiar de mirarea că am fost recunoscută de fiecare om pe care l-am revăzut.

Apoi a venit momentul acela cînd te tragi niţel de-o parte, într-o nişă de penumbră, ca să priveşti în linişte şi cu egoismul necesar oameni care, uneori, uită de orgolii şi îşi amintesc că sînt prieteni. Tocmai pentru că nu sunt prea mulţi şi pentru că de cele mai multe ori, aici, pe meleagurile carpato-dunărene, sunt un fel de cenuşăreasă a culturilor.

Am privit şirurile de oameni şi am zărit un lucru care la prima vedere mi-a părut un imens caraghioslîc. Un domn profesor la vreo şaptezeci de ani, stîndu-i alături pe scaun, îi ţinea unui alt domn profesor la vreo şaptezeci de ani o geantă-mapă lipită de ceafă. Primul gînd a fost că-şi bate joc de colegul lui la fel de pleşuv. Realitatea e că îl apăra de alizeul care le sufla în spate din aparatul de air conditioning.
Mîna aia protectoare a rămas acolo pe tot parcursul simpozionului.

Şi aşa mi-am amintit că, dincolo de toate acele titluri universitare, am avut de-a face timp de patru ani cu oameni, categorie de bipede pe care nu am întîlnit-o prea des la alte catedre de limbi străine. Cert e că toţi laolaltă şi luaţi separat, fie că i-am iubit, fie că m-au dezamăgit, au croşetat o parte din mine. Parte pe care o voi purta chiar şi atunci cînd voi avea eu însămi şaptezeci de ani. Cînd probabil că voi ţine şi eu unui prieten geanta pe ceafă ca să-l apăr de durerile bătrîneţii.