Fishy

Am făcut ce-am făcut şi ne-am potcovit cu una bucată acvariu şi 11 peştişori la cererea mezinului familiei cu ocazia celor 6 anişori traşi pe răboj. Dacă iniţial mi-a venit să îmi iau cîmpii la ideea de a avea o chestie umblătoare şi inexpresivă, că nu degeaba se zice "ochi de peşte", după ce i-am văzut sloboziţi în acvariu mi-am schimbat radical părerea despre înotătoare.

Pe scurt, aseară am zăcut mai bine de juma de ceas pe-o rînă în faţa acvariului exclamînd mai rău ca fiu-miu chestii de-alea fără sens, de genul "ai văzu ce a făcut ăla?", "ia uite, ăsta e obsesiv, se tot duce prin spatele plantei şi pe urmă ţuşti în sus şi jos printre bule!", "ăia galbeni sînt cam golani... vezi?" şi tot aşa, din ce în ce mai lăţită. O singură chestie mi-a lipsit. Telecomanda. Au fost nişte faze care meritau derulate şi privite din nou.

Făcători de limbă

Că plozii sunt o sursă de cuvinte neimaginabile pentru adulţi, am constatat cu toţii. Mai ales cei care au acasă o mostră care a depăşit doi-trei ani, cu alte cuvinte, care a devenit articulată. Ştefan e în plin avânt muncitoresc într-ale limbii noastre, de unde deduc că vîrsta între 5 şi 7 ani e cea mai fructuoasă. Păcat că nu ştiu să şi scrie destul de cursiv, că literatura mondială ar arăta astăzi cu totul altfel.


În decurs de două zile, progenitura a scos următoarele două invenţii din mîneca de la pijamaua lingvistică:

1. Silviu ple
2. Speriecioară

Ca adult sau dacă nu eşti vreo Nina Cassian cu limba ei şpargă, mie îmi pare destul de greu să mai îmbunătăţeşti fondul uzual de cuvinte. Aşa că, poate, zic - nu dau cu parul, că dacă am da din cînd în cînd în mintea copiilor, am fi niţeluş mai bogaţi.

Tomnatice

 

Trecu solia cerului
                     pe coasă
lingînd din dîra dealului
                     lucioasă.
Atît de blînd crescuse Venus
                     şi frumoasă
peste acoperişul negru
                     de pe casă,
încît din toamna coborînd
                     duioasă
făcurăm galbene veşminte
                     de mătasă.

Dragă Elena Udrea, dă-te din calea legii

Ştiţi teoriile alea conform cărora primarii diverselor orăşele, comune, sate sînt doar nişte provinciali amărîţi, nepregătiţi în ale fondurilor europene şi a căror unică perspectivă se încheie la primul cazan cu ţuică de prune?

Realitatea e că printre ei, se mai găseşte cîte unul de ştie legea, are şi oaresce proiecte de viitor civic, şi-a suflecat mînecile odată cu consătenii lui şi se trezeşte că legea se aplică după o formulă năucitoare.

Umblă pe net o scrisoare a reprezentanţilor oraşului Vişeu de sus care dovedeşte încă o dată cît de nepregătiţi sînt încă românii să dezlege misterele legislative a căror decodificare o cunosc doar mai-marii care privesc cu superioritatea dată de poziţia fotoliilor ministeriale spre muritorii de rînd din mai ponositele scaune cu trei picioare ale primăriilor.

Mai jos, există o scrisorică trimisă marei blonde, Elena Udrea, care mă îndoiesc că, după ce va fi citit, va lăsa niţel andrelele jos ca să judece la rece situaţia. Pînă ună-alta, nu ne rămîne decît să ne facem repejor valizele şi să mergem să vizităm Vişeu de Sus cît încă mai e destinaţie turistică.  

Doamnei Ministru Elena Udrea,

In vederea atestarii orasului Viseu de Sus ca statiune turistica de interes local, Institutul National de Cercetare – Dezvoltare in Turism (INCDT – Bucuresti) verificand modul in care sunt indeplinite criteriile de atestare in conformitate cu H.G. nr. 852/2008, la cererea si pe banii primariei orasului, a intocmit si finalizat in aprilie 2009 „Studiul de fundamentare pentru atestarea orasului Viseu de Sus ca statiune turistica de interes local” .
Acest studiu a fost inaintat Ministerului Turismului, pentru a fi promovat si supus dezbaterii in sedinta de guvern.
Aflam cu indignare ca ministrul turismului a hotarat in ultimul moment retragerea hotararii privind atestarea orasului Viseu de Sus ca statiune turistica de interes local. Motivatia a fost ca ar urma sa se schimbe criteriile de declarare a zonelor si statiunilor turistice care vor fi cuprinse in viitoarea lege a turismului.
In acest context ne punem intrebarea fireasca – de ce o documentatie bine intocmita care a primit toate avizele pana a ajunge la ministerul care are ca principala sarcina sa promoveze si sa sprijine turismului si care indeplineste toate conditiile legale in vigoare in conformitate cu H.G. nr.852/2008 nu este suspusa aprobarii Guvernului pe motiv ca se asteapta o noua lege.
Noi stim ca hotararile se emit pe baza legilor in vigoare la data solicitarii si nu se asteapta sa apara altele. Asa este normal intr-un stat de drept. De altfel pentru orasul nostru singura alternativa de dezvoltare social-economica durabila a zonei, este dezvoltarea turismului. Acest dar natural specific al zonei nu este luat in considerare decat de interese obscure strict personale ale unor persoane care distrug natura. Oricum principalele noastre proiecte prezente si viitoare se indreapta spre dezvoltarea turistica a zonei.
In prezent se deruleaza proiectul „Dezvoltarea infrastructurii turistice „Poiana Novat” , proiect cuprins si aprobat prin H.G. nr.1424/noiembrie 2007 prin care se aproba programul multianual „Asistenta tehnica pentru sprijinirea autoritatilor publice locale”, finantate prin P O R 2007-2013, aflandu-ne la pozitia 123 din anexa hotararii care cuprinde Lista proiectelor de investitii propuse in cadrul Axei 5.2 P O R in cadrul Agentiei de dezvoltare regionala -NV.
Fata de cele de mai sus, in numele locuitorilor orasului Viseu de Sus, a Consiliului local, cerem ferm ca documentatia sa fie supusa spre aprobare Guvernului in conformitate cu legislatia in vigoare pentru a nu fi zadarnicite eforturile noastre depuse de-a lungul unei perioade lungi de timp.
Asteptam un raspuns urgent ca sa stim cum actionam in continuare pentru a nu fi opriti in singura noastra oportunitate de dezvoltare economica a orasului.

Săpunul care salvează căsniciile

Da, exact, s-a inventat săpunul care salvează căsniciile: săpunul cu aromă de bere.

Nu vă aruncaţi să mă gratulaţi cu un respectuos „huo”. E numai vina voastră dacă nu vedeţi beneficiile. Să presupunem că un domn căsătorit îi dă telefon nevesti-si pe la un nouă seara şi îi zice: „Dragă, întîrzii, ies la o bere cu băieţii, vine şi şefu... Nu dragă, fără neveste, doar noi, băieţii...”

Sigur că berea cu băieţii e blondă, alcohol free şi înregistrată sub o marcă obscură de genul Mimi, Fifi, Pitzi, Mitzi...

Înainte de a porni spre casă, omul, pentru că el, de fapt, îşi iubeşte nevasta şi nici prin cap nu i-ar trece să o rănească, se poate dezbăra de mirosul firesc după o zi de muncă şi de... muncă folosind săpunul ce-i va conferi acea fină, dar atât de masculină, aromă de bere.

Acum serios, ce nevastă normală la cap şi-ar imagina că damful ăla de bodegă de ultimă speţă vine de la o aventură pe-nserat în care nu a fost implicat nici măcar un gram de hamei în stare lichidă? Şi-n fond, ce? Era mai bine să fi venit beat acasă?

Cine nu are un meteorolog să-şi cumpere

Dacă am fi în anul 1769, într-un cătun francez, chiar astăzi s-ar naşte Napoleon Bonaparte, strateg care avea să fie numit pe plaiurile noastre Bunăparte, în minunata tradiţie dâmboviţeană de a mici mărimile şi de a ura numai de bine caprelor vecinilor.

240 de ani se fac, aşadar, azi de la naşterea unuia dintre cei mai mari militari ai lumii, care nu a pierdut nici un război, bătălie, cafteală, chelfăneală în faţa altor armate mai multe şi mai cornute.

Până aici, chapeau bas, cum ar zice tot francezul. I-au venit de hac însă condiţiile meteo.

După ce la Waterloo tunurile lui Bonaparte au dat semne clare că nu le convine umezeala şi nici mocirla formată din cauza ploilor cu bulbuci de cu o zi înainte, încercându-şi norocul încă o dată, în Rusia, de data aceasta, Napoleon s-a lăsat prins în capcana iernii ruseşti, câzând lamentabil cu tot cu trupe şi onoruri nu sub copitele cailor de stepă, ci sub sabia crivăţului.

Istoricii consemnează cu amabilitate acest pasaj şi oareşce respect nemeritat, dar eu sunt convinsă că lui Napoleon, de fapt, i-a venit de hac curentul format între uşile deschise ale unei Moscove pustiite la care probabil că a căscat gura a mirare cam îndelung pentru un strateg betegit în diverse lupte.

Nu sînt Ileana Cosînzeana

De ce şi cum şi ce ascunde id-ul de pe net al fiecăruia dintre noi sînt întrebări la care, dacă răspunzi, poţi afla lucruri nebănuite despre purtătorul respectivului. Fie că indică umor, cinism, fie că e vorba de autoironie, fie că se crede cine ştie ce luptător stargate.

Io am id-ul de-l ştiţi. Vasilissa. Şi pentru că am prieteni rusofili care ştiu ei ce ştiu, unul din ei mi-a sărit în cap cu o delicată întrebare de genul "da' ce, mă, te crezi frumoasă?"

Ca să pricepeţi de unde o asemenea bănuială, ruşii au şi ei feţii lor frumoşi şi ilenele lor cosînzene. Doar că la ei, Ilenele sînt Vasilisse. Ei, bine, dragilor, pentru toţi cei care m-au bănuit de vreun narcisism întîrziat, ţin să menţionez acilea, mai jos, printr-un filmuleţ de geniu, că numele de mi-l port cu drag pe net precum o floare la butoniera şorţului de bucătărie internetică provine de la personajul feminin din desenul animat pe care merită să-l vedeţi. Nu mă puteam numi Nikodim, ca pe celălalt personaj, nu de alta, dar îmi place apartenenţa la sexul dat. Iar restul de personaje sînt din regnul animal cu care nu am mare lucru de împărţit.

Istorii personale, dar memorabile

Erau vremuri cînd puteam să reţin manuale întregi, teoreme, leme, versuri, comentarii, vorbe de duh şi anul în care s-au născut eroii neamului. Între timp, am rămas doar cu amintirea copertei lu Gheba, formula e egal cu emce la pătrat şi anii în care omenirea a hotărît că e cazul să se încaiere en-gros. Între timp, căutînd io prin sertarele minţii mele care dă semne clare că răposează, am constatat că sunt un geniu, de fapt. Vreţi să ştiţi de ce? Încă ştiu pe de rost Cetatea Neamţului, aia a lui Coşbuc. Mă încurc doar la vreo două strofe de care a cărui existenţă uneori uit. V-o pun acilea s-o citiţi ca să înţelegeţi de unde amocul de m-a pălit cînd am avut asemenea revelaţie.



Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar citesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care Neamţul se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri!
Cui va şti, îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau,
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chisăliţa să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: Eşti nebun!
Altul: Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă.

Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt? Ba, parcă leşii,
Vin încoace. Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul.

Leşi erau. Sobiesky-vodă
Rătăci p-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.

Şi plecau fără merinde
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina.
Şi-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe-aici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete-n gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.

E vrun praznic în cetate.
Ştefan vodă... El mi-ar da!
Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa.
Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!
Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să-nghită-n sec.
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: Dobre ciolovec!
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.

Şi bum-bum apoi cu tunul,
Fire-ar ei de râs, poleci!
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş! Şi dă ceaunul
Mai departe, tu, Berheci,
Că ni-l sparg cu-mpuşcătura
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.

Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi ei:
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiu-ncins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.

Şi-au bătut o săptămână
Leşii-n zid; dar zidul, prost,
Sta pe loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână
C-un pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De-a-l pofti la ei la masă,
Şi flămând vai, ce mai spui
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.

Hai şi descuieţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândru cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că pierim?
Poate-o ploaie să ne-apuce...
Nu ştim drumul, că ne-am duce.

După ce-au citit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
Măi, poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scârbă,
Trageţi-mi mai bine-o sârbă!

Iată poarta se descuie.
Leşii,-n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vro zece şchiopi,
Onofrei ridică tonul:
Un doi, un! Şi staţi, plutonul!

Cu sprâncenele-ncruntate
Strigă rex: Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?
Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, pieriră doi.
Rex făcu o mutră lungă,
De credeai că vrea să-mpungă.

Pentru voi a fost gâlceava?
Dar boierii? Ce gândeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti.
Domnul unde-i? E-n Suceava.
Dar poporul? La Plăieşti.
Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?

Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
Aştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă,
Voi după femei umblaţi?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!
Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate! Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.

Una-i ştirbă, şi-alta goală;
Nici o pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă
Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!

Rex atunci: Vă tai grămadă!
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentru-un pol şi două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână.

Şi-aprinzând chibritu-n pripă,
Mulţumit privea la fum.
Onofrei, să-mi spui acum,
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc aşa! mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă... hai, şi nu-i deşeartă?
O văzui numaidecât
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brânză, caş şi pâine poate?

Brânză nu, dar am pogace
Ş-usturoi, măria-ta.
Usturoi! Şi-l poţi mânca?
Dar la urmă, cui i place...
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?

Şi apucând cu mâini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe rex, cu toţii rup,
Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi citesc ce-a scris Neculcea.

Extremofilia salvează România

Sigur că aţi sărit imediat cu gîndul la cine ştie ce perversiune carpato-danubiano-pontică. Mergeţi vreo cinci minute la colţ şi, după, treceţi îndărăt la cititul textului de mai jos. Dacă sînteţi români adevăraţi, o să vă fure peisajul. Motiv pentru care regret îndărătnic că cititorii mei nu sînt nemţi.

Dacă aţi revenit totuşi, deşi nu sînteţi nemţi, germani sau teutonici (vorba poetului), e momentul să mă remarc cu cîteva cunoştinţe de biologie. Zic "cîteva" că numai atîtea sînt cu totul.

În fine, dacă aveţi prieteni d'ăia de fac bangii-geamping, se dau prin trenuleţul groazei sau găsesc încîntător să aibă de-a face cu angajatele de la impozite şi taxe, adică, mai pe româneşte, cu indivijii în căutare de adrenalină, şi nu îi înţelegeţi, să ştiţi că vă chiorîţi degeaba la Freud. Habar n-are, el încă nu şi-a rezolvat nici probeleme cu maică-sa. Răspunsul e unul şi extrem de simplu: toţi ăştia fac parte din categoria extremofilelor.

Un grup de cercetători britanici, cred, dacă nu, nu contează, oricum or să studieze şi asta la un moment dat, spun că există specii chiar sub nasul nostru care, în loc să se trecoare prin viaţă cum ar fi normal, să joace icşizero pe net în aşteptarea zilei de salariu sau să îşi facă un scop în viaţă din a vedea cea a mai făcut Elodia după ce a murit, găsesc mult mai plăcut să îşi pălească specia benevol cu tot soiul de probleme de supravieţuire. Masochismul este susţinut, în acest caz, de condiţiile de mediu în care extremofilele preferă, bunăoară, să locuiască: ape hipersărate, izvoare fierbinţi sau pur şi simplu lacuri acide.

Dacă vi se pare prea abstractă lumea amibelor care fac scubadaiving la peste 100 de grade Celsius sau cea a nevertebratelor care au dat duşurile scoţiene pe-o baie acidă, puteţi încerca să pătrundeţi în tainele ştiinţei evoluţiei deschizînd geamul spre oricare stradă din România. Hai, niţică detaşare n-a omorît pe nimeni... Este că seamănă al dracu de tare?

Nistorescu s-a achitat de sarcini

Cotidianul, mai exact Nistorescu, s-a achitat de promisiunea de a aduce adăugiri la cazul Romoşan. Acum avem tot ce ne trebuie să tragem concluziile: dosarul CNSAS, declaraţiile celui în cauză, declaraţia unuia dintre cei pe care Romoşan i-a ciripit, povestea fugii peste graniţă, şi chiar şi declaraţia ofiţerului de la Securitate care s-a ocupat de Romoşan.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar după părerea mea asta e cu adevărat o formulă de a face presă, cu alte cuvinte de a lăsa lucrurile să vorbească de la sine prin goarna tuturor celor implicaţi. Acum ştim că Romoşan a semnat declaraţii, dar ştim şi de ce, şi care erau circumstanţele şi cît de grav au fost afectaţi cei vizaţi în dările de seamă.

Sigur că în acest fel nu mai există zvîcul bombastic al unui subiect tranşat pe masa de măcelărie pentru care fineţea gestului aferent tăieturii chirurgicale în secţiunea lucrurilor pare-se că devine inutilă şi chiar păguboasă. Pentru că e mai puţin interesant să relativizezi decît să pui cruce unei poveşti.

Cazul ăsta este interesant, pentru mine, dintr-o singură pricină. Cei de azi şi de ieri şi, mai ales cei doar de azi, au ocazia de a înţelege şi postura de victimă a celor care ajungeau călăi. Cu sau fără voie.

Mici adevăruri cu Nistorescu, Romoşan şi tristeţea epocii

Securiştii erau recunoscuţi pentru fina lucratură pe care o construiau în demolarea psihică a celor pe care li se punea cu zăduf. Una dintre tehnici era să transforme în călău pe unul din prietenii împricinaţilor. Iar în povestea cu Nistorescu şi Romoşan, lucrurile, nu ştiu de ce, dar seamănă dubios de tare ca stil de a acţiona. Cu alte cuvinte, pare, spun că pare, deci nu am dovezi, că juna ziaristă de la Cotidianul care a scris un articol în care Romoşan e dovedit pe baza unui dosar de la CNSAS că a fost turnător, a făcut-o la ordinul şi cu ajutorul caţavencilor care au pusă pata pe Nistorescu nu de azi de ieri. Nistorescu a scos articolul de pe online la numai o oră după ce apăruse atrăgîndu-şi oprobriul public care a început să strige prin colţurile internetului că asta e cenzură şi că prietenia lui Nistorescu cu Romoşan nu îi dă dreptul să oprească adevărul să iasă la lumină. Ca şef pe un ziar, ai dreptul să opreşti ce articol pofteşti, desigur, dar în acest caz parcă lucrurile nu sunt tocmai cuşer. Dar, cum ştim, problema e mult mai nuanţată decît atît, ca de obicei. Mă pun o secundă în locul lui Nistorescu, deşi nu şi-ar dori nimeni asemenea tevatură. Eu ce aş face dacă un prieten bun ar fi defăimat în ziarul pe care tocmai mi-am suflecat mînecile să îl conduc? Probabil că aş ezita. În plus, Nistorescu s-a acoperit niţel spunînd că lucrurile, chiar dacă bine scrise şi conform unor norme jurnalistice deontologice, nu erau tocmai complete, urmînd să se facă adăugiri şi modificări pentru ca adevărul să fie nu numai adevărat, ci şi total.

Există cîteva variante în care să priveşti povestea, fără ca acestea să se excludă neapărat:
1. Romoşan e mîna cu care este decapitat Nistorescu la ucazul caţavencilor.
2. O jurnalistă fără partipriuri a găsit un subiect de presă, l-a studiat, scris şi publicat, pentru ca apoi să îi fie cenzurat în cel mai securist mod.
3. Romoşan a fost turnător şi atît.
4. Romoşan a ales să fie turnător de tipul găinarului inofensiv pentru că voia să fugă din ţară după soţia deja plecată în Franţa / care avea de gînd să plece la un moment însorit din viaţă şi să rămînă peste hotare.
5. Romoşan a fugit din ţară pentru că îl apăsa conştiinţa de a fi devenit turnător.
6. Toată povestea este de fapt o relansare cinică a ziarului Cotidianul aflat în comă de o vreme pe spinarea unui oarecare Romoşan, în cazul acesta carne de tun pentru prietenul lui, Nistorescu.
7. După fuga lui Romoşan în străinătate, securiştii au inventat un dosar ca să nu cadă de proşti.

Sigur că se poate nuanţa la nesfîrşit.

E greu să-l crezi fără să ai oareşce dubii pe Nistorescu, dar nici nu poţi arunca încă piatra. Pe de altă parte nici Romoşan nu s-a putut ţine şi, în înregistrările discuţiei dintre acuzatul de turnătorii şi jurnalistă, dă oarecum cu mucii în fasole ameninţînd că o scoate din breaslă şi negînd că ar fi fost colaborator. Chestiune infirmată de dosarul scos pe tarabă, dar oarecum atenuată de fuga din ţară a tînărului pe atunci Romoşan şi revenirea ulterioară a lui în patrie, deşi Franţa îi oferea o viaţă îndestulătoare. Pe de încă o altă parte, nici jurnalista nu pare tocmai echidistantă în conversaţie, iar infatuarea specifică atît vîrstei nu tocmai înaintate a domnişoarei, cît şi tagmei ziariştilor susţinuţi de ce ştiu eu ce spate lat, de cele mai multe ori, te face să te gîndeşti de două ori pînă unde se întinde adevărul.

Adevărul e că nu vom şti, de fapt, niciodată adevărul. Nici dacă şi nici cine a fost turnător. Nici ce a turnat, nici pe cine. Vor tot apărea dosare cu care nimeni nu mai are acum ce face ale unor oameni care nu deţin funcţii în stat, nu mai au cui şi ce turna şi despre care şi dacă ştim, şi dacă nu ştim, totuna ne e.

Cît priveşte motivele pentru care unii alegeau să colaboreze cu securitatea le pot înţelege numai cei care se ştiu cu musca pe căciulă. Iar cei care nu au fost prinşi în menghina comunistă nici măcar nu bănuiesc cît de complicate erau căile partidului care, atunci cînd dorea, avea suficientă îndemînare încît să încuie pe viaţă uşile conştiinţei.

În toată această poveste fără final, în mine se naşte o frustrare: de ce vorbim atît de mult despre posibil turnători şi turnători dovediţi şi nimeni nu găseşte interesant să îi scoată din cuferele de zestre pe adevăraţii martiri ai comunismului? Mai ştie cineva ceva de ei? De oamenii ăia care au făcut ani grei de puşcărie în numele libertăţii de expresie pentru care noi acum nu mai murim, dar spre care nici drept nu mai călcăm?