Boda proste…

- ‘Năziua ... Care e problema...?
E interesat sincer. Amabil. Zîmbeşte plăcut.
- Păi, domnul doctor, iaca.
Îmi dezvelesc obrajii acoperiţi cu bubuţe sub formă de pustule.
- Mda..., zice domnul doctor de la distanţă. Ai zice că îi e frică să nu se ia.
Îşi aşază pixul pe masă.
- Ce să vă zic... Poa’ să fie o foliculităăăă... O reacţie alergică la... cevaaaaa... Sau o varicelă.
- Aha, zic eu moale aşteptînd concluzia.
Fără concluzie.
- Aşa, reînnod conversaţia încă sperînd un diagnostic.
- Păi... Cum ziceam, poate fi oricare. Io o să vă prescriu nişte medicamente care să trateze simptomatologia...
- Păi, ca să zic aşa, înţeleg că nu ne putem hotărî ce e?, mai încerc eu marea incertitudinii cu deştul.
- Nu prea... Dacă doriţi să faceţi nişte analize să vedem dacă e varicelă..., mergeţi la Babeş, rezultatele vin în şase zile şi pînă atunci oricum ne lămurim dacă e alergie sau varicelă.
- Okay..., mă desumflu. Acum eu am altă problemă. Am avut varicelă.
- O fi vreo recidivă, redevine domnul doctor amabil.
- După treizeci de ani?, mă mir eu a prost.
- Mda..., pică iar pe gînduri omul cu stetoscopul, cam mult de atunci.
- Şi, ştiţi, domnul doctor, pe mine bubuţele astea nu mă mănîncă. Deloc.
- Ei, atunci o fi vreo varicelă atipică.
Fac în gînd o trecere în revistă a înjurăturilor de mumă, neam, specializare etc.
- Domnul doctor, dar dacă e varicelă? Mă duc la muncă?
- Cum doriţi..., intră frontal în negociere domnul doctor.
- Acum, ce să vă zic, dacă aş şti că un coleg de-al meu are varicelă şi umblă slobod cu ea prin birou, l-aş cam linşa... Pe bună dreptate...
- Dacă doriţi, vă fac o trimitere la medicul de familie să vă dea cîteva zile de concediu...
- Şi dacă nu e varicelă? Şi e o reacţie alergică la ceva, ce fac? Stau acasă aşa degeaba?
- Cum doriţi, devine agasat omuleţul cu halat alb...
Între timp se pune pe umplut o reţetă. Mi-arunc un ochi. Sînt vreo şapte medicamente.
Mă uit întrebător.
- Vă sfătuiesc să mergeţi la o farmacie de pe lîngă Obor. Nu e departe de aici şi sînt acolo nişte domnişoare care fac cu mînuşiţele lor o soluţie albă... Vă daţi cu soluţia asta dimineaţa şi seara. Dacă vă hotărîţi să mergeţi la serviciu, daţi-vă numai seara ca să nu umblaţi cu petele albe pe faţă.
Minte prost. Ştiu figura cu „mergeţi la farmacia cutare, că acolo sînt nişte farmaciste care fac minuni”. Singura minune făcută pe acolo e comisionul pe care şi-l ia medicul în funcţie de cîte medicamente prescrie.
Zîmbesc prostită.
- Dar, ştiţi..., pe mine bubuţele astea nu mă mănîncă... Soluţia aia albă nu e împotriva senzaţiei de mîncărime?
- Ba da... Dacă vreţi, vă daţi, dacă nu, nu...
Bună treabă. Acum sînt plină nu numai de bube, ci şi de spume.
Ieşim în hol. La recepţie, se canoneşte să rezolve hîrţogăraia.
Face cîţiva paşi strigînd pe hol:
- O ştampilă? Îmi pune şi mie cineva o ştampilă?
Îi arde de glume. Normal, io am bube..., nu el.
Dintr-un colţ, o cucoană tînără decretează:
- La ora asta, domnul doctor, nu mai avem ştampilă. Luni!
Domnul doctor se întoarce vioi:
- Nu pot să vă dau acum trimiterea către medicul de familie pentru un concediu medical. Reveniţi dumneavoastră luni să vă pună o ştampilă...
Plec năucă. Cine e, domnle, individul ăsta? Mă uit pe reţeta scrisă mărunţel. Asistent universitar... Cum a ajuns el în sistemul medical privat la Euroclinic? Şi nu ca pacient... Ceea ce ar fi fost cu mult mai potrivit, la secţia senini... Tre' să fie el al cuiva. Well, ştiu că am dreptate. Ia uite. Îl cheamă Daniel Boda. Aha, băieţelul lui Iosif Boda... Exact, ăla cu analizele politice. I-a lăsat lui fiu-su analizele medicale... Iată ce simplă era explicaţia.
În faţa policlinicii mă hotărăsc brusc să sun pediatra la care am înscris copilul. O fi văzut suficiente bube de varicelă ca să mă lămurească şi pe mine...

O, tempera, o, mores…

Culori tari. De spart la ochi. Goliciuni, mărci luate din Europa (aia a noastră, nu aia a lor), buze siliconate, poziţii care presupun măcar un partener… Pîinea şi circul timpurilor noastre. Pe hi5, din păcate, avem parte doar de circ. Mult circ. Nici o firimitură de pîinică să înmoi cu ea în zeama iute a contemporaneităţii În vremurile acestea cu un colorit papagalicesc, pîinea se pare că a devenit inutilă. Circul, cu culorile lui răvăşitoare, gălăgia şi adînc înrădăcinatul prost gust, ţine, se pare, şi de foame.
Intru aproape în fiecare zi pe http://pitzipoanca.org/. Nu comentez, căci de fiecare dată rămîn fără cuvinte scrise. Mă îngrozesc, pe alocuri rîd în barba fără barbă, mă uimesc cu glas tare, îmi fac un set de cruci şi… intru a doua zi din nou. Pentru că de fiecare dată este la fel de incredibil.
Pentru cine nu ştie, siteul cu pricina se bazează pe un altul, pe hi5. Care hi5 nu mă distrează deloc. Extrage de acolo climaxul penibiliului şi-l comentează într-un grai săltato-ironic care mimează limbajul de pe hi5. Unde nu mai e vorba nici de circ, nici de pîine. Ci doar despre nişte fătuce care se iau în maxim serios, pentru că sînt unicate, stilate, invidiate, înapoi la lume date. Sinistru şi complet neamuzant.
Ce mă nedumereşte pe mine este felul în care comentează oamenii care intră pe pitzipoanca.org.
Te-ai aştepta ca cei care au ales pitzipoanca hi5-ului să fie mai cu ştaif la limbă, mai subtili, mai spălaţi pe dinţi. Nu sînt. Limbajul de desfiinţare a hi5-istelor buzate şi semiîmbrăcate e acelaşi şi pe un site şi pe celălalt.
Păi şi atunci, ce îi diferenţiază? Pitziponcii au mai mult chef de mişto spre deosebire de serioşii hi5-işti?
Nu îmi dau seama dacă au mai multă carte, mai mulţi ani de-acasă, mai puţine haine stridente în garderobă. E drept că sînt mai acizi şi mai subtili pe alocuri. E drept că se prefac că vorbesc ca hi5-istii. E adevărat că dacă s-ar apuca să trimită commenturi docte, ar fi soporifici. Dar o minimă autocenzură, după cum văd eu, chiar nu ar strica. Mai ales că tot strîmbîndu-te, există riscul să rămîi aşa...

High in the sky

limba păsărească... mai mult nu vă zic!

Un tramvai numit dorinţă

Iată un comment primit ca reacţie la postul de ieri. Cum ziceam, cantitatea uneori e la fel de importantă pe cît e calitatea...


În tramvaiul meu, ieri-alaltăieri, o bătrânică a luat în poală o fetiţă de vreo 4 ani. Fetiţa o mângâie pe bătrână pe braţ şi zice:
- Ia uite, pielea ta s-a stricat.
După care îşi ridică mânecuţa şi arată spre pielea ei ca hârtia:
- A mea e bună, nu s-a stricat...
Toate tinerele au mustăcit, iar doamnele de peste 40 de ghiocei în bucheţelul vieţii au oftat/lăcrimat discret...
Norocul meu că-s jună, altminteri aş fi reflectat toată ziua la cât e de trecătoare tinereţea; şi viaţa, în general...

Cu alte cuvinte, măcar de amorul unei concluzii: e mai mişto în tramvaiul Dorei. Înghesuiţi-vă şi acolo!