Streinu, martirul necesar - partea 4

- Nu la secţie, măi băieţi, încercă el să îndulcească haita de controlori care respirau agitat strîngînd cercul.
- Păi, de, tataie, pensionar nu eşti, de plătit amenda nu plăteşti, la secţie nu vrei... Ia scotoceşte-te şi vezi de caşcaval, că aşa nu mai merge.
Profesorul Streinu intră iar la gînduri.
- Ce caşcaval, măi băieţi? De unde caşcaval?
- Bre, mata ori eşti nebun, ori îţi baţi joc de noi! De unde, vii, neică, de pe lună? Scoate banu, că dacă nu....
Haita strînse mai dihai cercul şi-l înghesui într-o tăcere grea.
Profesorul se lăsă dezarmat pe un scaun. Se descheie la guler, îşi puse pălăria în poală şi amuţi.
Controlorii se uitară unii la alţii.
- Ce facem, mă, cu ăsta?
- Dă-l, bă, în curu’ mă-sii, că n-are nici după ce bea apă. Tu nu vezi?
Profesorul fixă cu ochi apoşi uşa. Se ridică şi coborî fără să privească. Ia uite, uşă la tramvai cu buton. S-ar fi deschis dacă nu apăsa domnişoara aceea blondă, cu aparat auditiv? Ce ciudăţenie de aparat..., totuşi, ce mai invenţie, din căştile proptite în urechi răzbătea un sunet strident şi două fire îi coborau încîlcite printre şuviţele lungi de păr. Iaca, la vremuri noi, urechi noi.
Soarele răzbătu din spatele unei clădiri şi norii se stinseră.

Streinu, martirul necesar - partea 3

Profesorul Streinu tresări aruncat în realitate de un glas de bărbat durduliu, cu cămaşă bleu şi haină ablastru marin.
Întinse biletul la control.
- Mata îţi baţi joc de mine?, se enervă controlorul.
Profesorul Streinu privi tîmp neînţelegînd.
- Ai dreacu’ beţivani, nu v-ar mai răbda pămîntul, cu cine v-a adus şi v-a plimbat cu reatebeu! Ăsta-i bilet, tataie? De unde pasca mă-sii l-ai scos? Că e de pe vremea lu’ Ceauşescu, îl ţinuşi în cur pîn’acu? Ete la el, bilet de doi lei de pe vremea lu’ Pazvante. Ai sau n-ai bilet?, trecu controlorul direct la atac.
- Păi ăsta ce-are? Nu e bun?, se miră profesorul de religie aranjîndu-şi ochelarii pe nas şi utîndu-se cu băgare de seamă la bilet.
- E bun pe mă-ta!, mormăi bădărăneşte controlorul. Mardareee! Vino, bă, încoa, că avem un caz aici. Ete la moşu’ ăsta. Are bilet, cică. L-a cumpărat cînd era mă-sa fată. De unde l-o fi luat... că n-am mai văzut bilet d’ăsta de douăj’ de ani...
Profesorul se întristă.
- Acu douăj’ de ani l-am şi cumpărat.
- Păi şi ce făcuşi, nenică, pînă acu’? Rămăseşi încuiat în casă?, preluă conducerea numitul Mardare. Măcar pensionar eşti? Că al’fel nu scapi fără amendă. Sau mergem frumuşel încolonaţi la secţie şi vezi mata pe dracu’ acolo.
Profesorul de religie se cutremură. Acolo luase prima bătaie cu furtunul, acolo îl lăsaseră ca pe un cîine într-o încăpere în care nu puteai sta nici lungit, nici în picioare, atît era de mică, acolo îl duruse şi sufletul în el şi tot acolo îşi jurase că va supravieţui chit că va trebui să ucidă. Corpul i se scutură într-o convulsie.

Streinu, martirul necesar - partea 2

Galantare pline ochi cu sute de cutii colorate ce lăsaseră într-un trecut îngropat cîrligele golaşe de pe vremea cînd un cîrnat sau un pachet de unt erau motiv de război; banane, portocale, ananaşi, mere, pere alianate cochet în faţa magazinaşelor ca nişte ochiuri către o lume pe care, înainte să îl ridice din bătătură legat la mîini, nici nu le putea imagina; oameni îmbrăcaţi colorat, atît de incredibil de diferit, femei purtîndu-şi coafurile sub umbrele roşii, verzi, negre, albastre; firme luminoase cu Pepsi, Bergenbier şi Coca Cola care îi amintiră de gustul sălciu al Brifcorului şi de cel de sirop de tuse al maroniei Quick Cola pentru care stăteai la cozi pe patru rînduri de la trei dimineaţa şi care se puteau cumpăra numai cu obligaţia de a lua şi creveţi. Doamne, cîte lucruri noi, ce opulenţă, ca-ntro o Germanie de vest, ce fericiţi trebuie că erau aceia care îşi purtaseră vieţile afară, afară, dincolo de zidurile umede prin care nimic din ce se întîmpla în real nu răzbătuse atîţia ani. Afară era întîi mai, înăuntrul lui era gol şi aproape senin.
Pentru el afară fusese timp de douăzeci şi unu de ani numai în cutia craniană, în materia cenuşie pe care uneori o simţea ca pe un ceva, un semn al concretului, tangibilului, al fiinţei sale. Singurul colţ pe care comuniştii nu reuşiseră să îl întoarcă pe dos, să-l scotocească şi să-l încătuşeze. Memorase acolo versuri cît pentru zece vieţi, scrijelise pe pereţi iniţialele tuturor poeţilor dizidenţi şi-şi plînsese amarul alături de oameni care muriseră ofticoşi, bătuţi pînă la sînge, supurînd din toate încheieturile, dar care picaseră din picioare, cu coloana strîmbă doar de la nodurile căpătate de la igrasie şi omorul cu lanţurile.
Din cei care aleseseră una din acele portiţe de scăpare care se lăsau descuiate numai cu declaraţii unii muriseră, alţii scăpaseră. Regreta ceva acum văzînd ce viaţă nu trăise? Nu alese el să fie profesor de religie într-un cartier prăpădit din capitală, aşa cum nu alesese nici să fie uitat prin beciurile comuniste şi nici să iasă acum, cînd, iată, corpul rar îi mai dădea ascultare şi doar mintea îi mai dădea o mînă de ajutor.
- Biletul dumneavoastră...

Streinu, martirul necesar - partea 1

O ploaie rece, ca de toamnă tîrzie, îl udă pe mîini chiar de la ieşire. Profesorul Streinu îşi strînse cămaşa la gît cocoşîndu-şi spinarea şi, cu o mînă tremurătoare, uşor vineţie, îşi îndreptă stîngaci reverul de la haină. Cerul îl privi duşmănos şi-i zbură pălăria în spate. Reverul se rulă la loc încăpăţînîndu-se în forma în care se învăţase în atîţia ani de singurătate în care nu mai găzduise nici o rotunjime caldă a unui corp omenesc.
Eh, la vremuri noi, sacouri noi..., oftă profesorul Streinu. Scoase din buzunarul de la piept ceasul Chaika şi-l încheie la încheietura mîinii. Limbile rămăseseră încremenite la trei şi şaişpe minute. Secundarul se bălăbănea bolnav după cum înclinai mîna.
Pe faţa obosită a profesorului trecu un surîs amar, îi adînci cuta dintre sprîncene şi ochelarii îi sticliră în dungă. Nici măcar nu putea să îşi dea seama dacă bătrînul mecanism răposase ziua sau noaptea.
Dar, la vremuri noi, ceasuri noi, se ostoi profesorul Streinu obsesiv, cum se învăţase, şi-şi mai derulă o dată reverul de la haină.
Privi în zare, într-un spaţiu promiţător în care cerul risipea norii. Undeva pe pămînt nu ploua.
Mări pasul. Tramvaiul urui pe şine şi se propti în staţie. Profesorul Streinu deschise portofelul ros pe la colţuri, taxă un bilet şi se lipi cu nasul de geamul murdar. Cîtă frumuseţe i se derula sub ochii învăţaţi cu cenuşiul celulei, cu cei cîţiva metri pătraţi din care ieşeau o oră pe zi într-un număr ceva mai mare de centimetri pătraţi, dar la fel de auster şi fără sens.