Mesaje contra (ne)bunelor intentii - 2

inca un heirup.

Streinu, martirul necesar - partea 5

Liftul se zdruncină în semn că au atins etajul opt. În scara blocului mirosea a untdelemn încins. Profesorul nu mai voia să gîndească la nimic. Se lăsase purtat de vocea subţire a băiatului, de mîna lui minusculă care o curpinsese pe a sa, călăuzitoare şi grijulie. Profesorul îşi pipăi instinctiv briceagul mic, ruginit, vîrît în buzunarul de la spate al pantalonilor şi trase aer în piept. Dureros.
- Tati, tati, strigă puştiul din holul casei descheindu-se la şireturi. Uite, zice că te cunoaşte!
Puştiul se întoarse. Uitase cum îl cheamă pe moş. Sau nu-i spusese…
Tatăl, un om pe la cincizeci de ani, cu o chelie demnă de o vîrstă mai înţeleaptă, burtos şi transpirat, apăru de după o uşă ştergîndu-şi mîinile de ceva unsuros pe o cîrpă de bucătărie.
Cînd dădu cu ochii de vizitator, avu un moment de retragere, se mai uită o dată şi ceva în mintea lui păru că vrea să ţîşnească la lumină, dar nu găseşte calea.
- Dumneavoastră… sînteţi?
- Profesorul Streinu, răspunse scurt şi simplu vizitatorul. Fost profesor de religie la şcoala şaişpe.
Omul înghiţi în sec simţind tot gîtul năclăit ca de praf.
- Şi ce doriţi?, trecu el la subiect.
- Nimic…, pică profesorul pe gînduri. M-am gîndit că…, în fine, au trecut atîţia ani în care, în fond nu am înţeles de ce…
Profesorului îi fugiră ochii la puştiul care rămăsese cu gura întredeschisă şi i se făcu ruşine.
- Am trecut să vă salut. Atîta tot. Ce să vreau?, şi cu glas scăzut, ce aş mai putea să vreau…
- V-aş invita înăuntru, prinse curaj tatăl, dar nu cred că e cazul… Mai treceţi pe la noi… Poate cu altă ocazie…
Profesorul ieşi înapoi în holul mirosind a untdelemn încins. Ceva între furie şi neputinţă îi fora în coşul pieptului.
Muşatescu ieşi pe hol în urma lui.
- Profesore!, strigă acesta cu glas abrupt.
- Da, Muşatescule, răspunse profesorul fără să se întoarcă.
- Profesore, îmi pare rău… Erau alte vremuri. Nu am spus nimic atunci… M-au pus să semnez, am semnat. Atît. Dacă ştiam ce urmează, n-aş fi semnat. Ai cuvîntul meu de om!
Profesorului i se limpeziră de-odată simţămintele. Nu mai rămăsese nimic din neputinţă. Era doar furie curată, cu direcţie precisă, focalizată. Tot amarul pe care şi-l înghiţise, toată ura abstractă îndreptată spre un sistem acum avea în sfîrşit chip.
- Să-ţi fie ruşine, Muşatescule, răsturnă profesorul vorbele ca pe nişte bolovani şi trase afară din buzunar briceagul. Douăzeci şi unu de ani de temniţă politică… Şi pentru ce? Ce aveai tu, mă, de apărat? De cîştigat?
Muşatescu plecă privirea şi tăcu mîlc.
- Profesore, dacă pot acum să fac ceva pentru tine. Mă gîndesc că nu ţi-a rămas nimic… Măcar nişte bani, nu ca să îmi spăl păcatele, păcatele mele, ci aşa, ca oamenii, că doar oameni sîntem…
Pe profesor îl escaladă o amăreală fără seamăn, de parcă i se vărsase toată fierea în gură. Scuipă pe ciment şi aruncă briceagul într-o parte. Rămase o vreme privind cum luceşte lama subţire pe marginile treptelor, în coborîre.
- Tu, Muşatescule, coborî fioros glasul profesorul şi continuă pe silabe, tu nu eşti om. Oamenii nu se toarnă între ei, nu se muşcă, nu se înjunghie pe la spate ca ticăloşii la drumul mare. Bani, zici? Fă-i sul şi bagă-ţi-i în cur! N-am nevoie de nimic de la tine. Voiam doar să te privesc în ochi. Să te văd cît ţi-e de bine. Să văd şi eu cum trăieşti tu ca un vierme fără conştiinţa lucrurilor pe care le-ai făcut. Cîine să fi fost şi te gîndeai înainte de a mă da legat!
Muşatescu plecă din nou ochii.
- Profesore… Şi-acum un’ te duci?
- Acasă, mîrîi profesorul.
- Mioara…
- Ce-i cu Mioara?, încercă acesta să pareze.
- S-a prăpădit, profesore… Nu-i nici o lună… Dar e băiatul acasă.
- Ce băiat?, intră profesorul de-a dreptul în panică.
- Vlad.
- Care Vlad, mă, nenorocitule?
- Băiatul.
Profesorul simţi cum îl ia iar cu ameţeală.
- Al cui băiat?, se aruncă profesorul în vîltoare.
- E un flăcău de toată cinstea. Să tot aibă vreo două’ş’unu de ani. E spătos, politicos, e student la Drept, pare-mi-se.
Profesorul porni clătinîndu-se. Scăpă uşa liftului care se lovi cu ecou de cadru. Un tremur, prima speranţă adevărată de atîta amar de vreme îl purtă pe profesor pe străzi, uluit, simţindu-se nedemn, nesigur. Mioara, biet suflet care nu m-ai aşteptat. Vlad, un băiat... Am un băiat!
La cinci? Cinciul ăsta care se topise în mintea lui, uşa de brad, preşul, soneria... Ce lucruri neînsemnate. Îl frigeau în mizeul inimii.
Sună scurt, cu teamă, aşa, ca din greşală, gata să o ia la picior.

Mesaje contra (ne)bunelor intenţii

uneori mă scot din minţi oamenii bine-intenţionaţi. Ăia care te pun să slăbeşti, îngraşi, vorbeşti mai mult, mai puţin, mai tare, mai încet, care nu te lasă în pace să fii morocănos, se uită chiorîş cînd eşti în vreo criză de rîs, privesc printre gene către chelia ta, ţîţîie cu subînţeles cînd află cît dai pe un telefon mobil.

Ce vă mai enervează. Nu de alta, dar m-a apucat cheful de desen.

Streinu, martirul necesar - partea 5

Îi era foame. Foamea era demult o luptă adîncă, dusă şi de cele mai multe ori învinsă. Acum însă, ca şi cînd organismul refuza să mai fie dizident, se răsculase şi-l ardea prin vintre ca-n vremea cînd se cobora prin ţigla casei dată la o parte în cămara mamaie-sii să fure dulceţuri de caise, cireşe amare şi nuci. Genunchii îl lăsară. Profesorul Streinu se sprijini de un colţ de bloc şi toate începură să i se umbrească înaintea ochilor. Un băiat, să fi avut vreo doişpe ani, trase un şut unei mingi care i se opri profesorului direct în umăr.
Acesta alunecă în jos, se propti în genunchi şi, în cădere, îşi scrijeli mîna de zid. Puştiu, niţel pătruns de ruşine, veni pe ocolite către el, dînd cu picioarele ciolănoase în tufişuri.
- Ce-i, tataie?
Profesorul privea sticlos undeva în caldarîm.
- Hei, tataie!, îşi dădu puştiul spaima pe faţă. Ce-ai? Te simţi bine?
- Mi-e cam rău, recunoscu moale profesorul.
- N-am vrut…, se smiorcăi flăcăul. Zău că nu…
- Ei, nu e nimic, se mai îndulci profesorul. Las’ că-mi trece. Sînt cam nemîncat. Atîta tot. Nu e de la minge… Am primit io unele mult mai rele.
Băiatul se aşeză călare pe minge şi-l privi cu curiozitatea specifică vîrstei.
- Mingi?, se miră prostit puştiul... Vrei o eugenie?
Profesorul simţi cum îl cuprinde un rîs în valuri. Eugenie, eugenie...
- Mai există eugenii?
- Cum să nu! De ce să nu mai existe?, se miră puştiul oprindu-se din bîţîială.
Profesorul îl mîngîie cu palma lui ca o lopată.
- Dă-mi, dacă ai...
În timp ce rodea la eugenia proaspăt căpătată, profesorul nu ştia dacă să ofteze de plăcere sau de tristeţe că ajunsese să mănînce de căpătat de la un copil.
- Eşti cerşetor?, îi puse puştiul sare pe rană...
- Nu-s. Doar în impas..., decretă demn profesorul. Sînt... Am fost dizident. Dar nu ştii tu ce-i acela un dizident. Uite, vezi toate frumuseţile astea din jurul tău?
Puştiul se uită leneş în jur.
- Magazinele, bogăţia, hainele de pe tine, părculeţele astea, lejeritatea cu care vorbeşti fără să te temi de nimic…, largheţea cu care se ceartă cei doi de acolo…, răsuflă greu profesorul. Pentru ele am luptat eu. Pentru asta…
Profesorul oftă căzînd în sine.
- Cei ca mine au fost o cărămidă la fundaţia democraţiei. Fără noi nu erai tu astăzi aici. Adică ai fi fost, dar într-o lume, cum să îţi zic, cu mult, cu mult mai sumbră.
- Bre, tataie, mata ai luptat contra comunismului?
- Asta e! Eşti băiat deştept…, se bucură profesorul şi mai că-i veni să îi pună un zece.
- Tata zice că era bine pe vremea comuniştilor. Că toată lumea avea un loc de muncă, că nu murea nimeni de foame…
- Cum te cheamă, flăcăule?
- Alin. Muşatescu Alin.
- Muşatescu?, se cutremură profesorul gîndindu-se la legea porcăriei universale… Viaţa, ca o parşivă curgere şi întretăiere de coincidenţe pe care nu le poţi înţelege decît ca pe nişte evenimente gravate în destinul tău anume şi nicidecum la întîmplare.
- Ce e tatăl tău?
- Prof de mate.
Profesorul se înecă. Tuşi ofitcos scuturîndu-şi spinarea rotunjită spre cer. Puterea să ierte, de cîte ori n-o cerşise de la Dumnezeu. Acum iată momentul adevărului, încercarea supremă şi şansa de a-şi încerca tăria…
- Nu cumva oi fi al lui Gheorghe Muşatescu…, mai încercă profesorul o portiţă de scăpare.
- Ba chiar aşa…, se miră puştiul. Îl ştii pe tata?
Profesorul se ridică cu greu, îşi derulă reverul, luă poziţie verticală, perfectă, demnă. În soarele amiezii de primăvară spălat de trecuta ploaie mocănească, părea un înger răpciugos pogorît şi uitat pe pămînt. Puştiul se înfioră fără să înţeleagă de ce.
- Tataie, dacă tot îl ştii pe tata, nu vrei să vii niţel sus? Văd că nu prea ţi-e bine. E acasă, că e liber…