marți, 6 mai 2008

Streinu, martirul necesar - partea 6

În uşă apăru chior de somn un tînăr blond, răvăşit, în tricou şi pantaloni scurţi.
- Pe cine căutaţi, întrebă tînărul dîndu-şi cu mîna prin părul ce-i ajungea pînă la umeri, împrăştiind un miros de proaspăt îmbăiat.
- Sînt eu... Eşti Vlad?, se bîlbîi profesorul, ameţit de parfum.
- Da, Vlad. Pe cine căutaţi, repetă mai blînd tînărul.
- Păi, cred că pe tine... De fapt, am venit acasă. M-am întors.
Tînărul se uită perplex.
- Tu eşti...? Eşti... tata?
- Păi aşa reiese, se dădu profesorul Streinu un pas înapoi simţind o mare emoţie în stomac.
- Dacă tu eşti Vlad Streinu, eu, Anton Streinu, mama ta, fie-i ţărîna uşoară, Mioara... Tată trebuie că îţi sînt. Aş putea să intru...?
Tînărul se dădu într-o parte, eliberînd intrarea.
- N-am papuci pentru dumneavoastră, zise tînărul firesc. Io nici nu port...
Profesorul adulmeca împrejur ca un cîine. Totul arăta schimbat. Pe jos era pusă gresie, pereţii erau albi, impecabili. Cuierul, un eşafodaj bizar, modern, dintr-o combinaţie de aluminiu cu îmbinări negre. Uşile noi, din lemn brun, cu clanţe argintii, simple. Covoare mici, rotunde, dormind lejer pe o suprafaţă lucioasă aşternută cu parchet. Şi Vlad, un băiat blond pe care nu-l crescuse, despre care ştia că e student şi că nu poartă papuci.
Profesorul se trînti pe o canapea în camera mare. Rămăsese cu pălăria în mînă, pe genunchi. Împinse ceafa în moliciunea spătarului şi închise ochii. Lacrimile, înfrînte douăzeci de ani, ţîşniră din negura vremurilor, sărate, grele ca o grindină.
Vlad stătea în prag.
- Domnule..., tată, cum să vă zic? Mă rog, nu vreţi nişte apă?
Profesorul deschise ochii ştergîndu-şi copilăreşte nasul.
- Vlad, băiete, să-mi zici domnule ar însemna să mă respecţi, ori încă nici nu mă cunoşti. Să-mi spui tată e ca şi cînd te-aş fi crescut. Spune-mi, dacă ţi-e la îndemînă, Anton. E un punct de pornire bun. Bun şi cinstit pentru ce am putea să facem mai departe împreună, cu ajutorul lui Dumnezeu.
- Anton, deci. Vrei apă? Să-ţi încălzesc o ciorbă? E de lobodă... Mama n-o-ncălzea. Zicea că e mai bună rece. Dar dacă vrei, o pun pe foc. Şi să faci poate un duş? Mă gîndesc că eşti obosit...

4 comentarii:

Ronin Man spunea...

da, rupt din realitate...si crede-ma ca stiu ce spun... stiu ce inseamna sa ai un diziden in familie care ti-e tata...

vasilissa spunea...

din pacate, cineva a trebuit sa lupte si impotriva comunismului... sper ca povestirea asta ti se pare realist scrisa avind in vedere ca tu o privesti chiar mai dinauntru decit mine.

Ronin Man spunea...

atat de realista ca iara ma apuca cheful de scris (ca atunci cu povestirile din bulgaria)...sa povestesc si eu cum era cu taica-miu, cum disparea cu lunile cand punea cate-o pancarda pe balcon cu "jos ceausescu fascistul"...cum la mine-n casa daca nu era general de securitate nu-l mai bagam in seama, cum era blocul incojurat de securisti cu pistoalele la vedere, samd... dar n-am timp si nu-mi place sa ma apuc de ceva ce nu pot sa fac in liniste, ca sa-mi priasca si mie...probabil ca pierd mult in viata din cauza asta, dar este alegerea mea si atunci e ok :))

Anonim spunea...

ronin man, stii, ca sa scrii despre ceea ce ai simtit tu personal la un moment dat e nevoie, la mine cel putin, de o stare cu totul speciala. eu, cind am scris amintirile din china am avut o nevoie care nu imi dadea citusi de putin pace. daaca nu scriam aia, crapam... altminteri lucrurile astea nu pot fi scrise si nici nu cred ca e bine sa fie scrise...