Vişinata de amurg - fila 8

Pînă la urmă pornirile mele stîngiste au început să se destrame pe lîngă cusături. Melania triumfa. Parcă de unde să ştii tu cum a fost în realitate comunismul! Ei na, doar eram acolo... Erai..., erai mică! Uite unde au dus toate, am ajuns pe drumuri, nu tu despăgubiri, nu tu casă. Marcel ştiuse ce să aleagă. Avocaţii îşi luaseră onorariile şi dispăruseră cu un zîmbet de sincer regret din viaţa soră-mii după ce-o asiguraseră că mai mult nu poate face decît vreun miracol. Ei nu erau specialişti în miracole. Comuniştii sînt cei care au greşit! Atunci cînd au luat casele oamenilor şi i-au plantat pe nişte ţărani imbecili, incapabili să înţeleagă că nimeni nu poate fi egal cu nimeni! E ca şi cînd ţi-ai propune să obligi întreaga omenire să aibă aceeaşi înălţime! Nu sîntem egali! Nu am fost şi nici nu o să fim! Bine, Melania, dar noi tot din familie de ţărani ne tragem! Ba nu, tata era intelectual. Dar şi ăştia (ăştia erau oricine de la putere după Revoluţie)..., parcă nu tot aia au făcut? Unde e dreptatea? Mda, mă enervam eu, acu vrei să-ţi facă dreptate capitaliştii. De fapt, ne împăcam noi, sînt aceiaşi nenorociţi.
Dar ce ştiam eu, într-adevăr? Cînd căzuse partidul comunist de la putere, Melania venise acasă de la şcoală cu părul desfăcut din bentiţa cu pampoane şi se repezise direct la şnurul meu de comandant de detaşament. Ce galben curat, împletit ca spicul de grîu din lanurile satului... Cu cîtă demnitate îl arboram dimineaţa pe piept trecîndu-l prin brida cămăşii, dinspre umăr spre buzunar. Alături de cravata mea roşie de pionier, cu două dunguţe mici, una galbenă, alta albastră. De ce? Cum să faci aşa ceva? Ciudat, dar bocetele mele nu au impresionat-o nici măcar pe mama. Zîmbea privind undeva dincolo de dealul cu cocoşa albă de la prima zăpadă, iar tata era prea preocupat să nu-l vadă nimeni că îşi face cruci ca la sfintele moaşte, întors niţel spre perete. Soră-mea continua să taie voioasă în bucăţele şnurul meu frumos cu foarfeca mare de tuns iarba. Şnurul MEU! Tu să taci! Melania trecuse peste emoţia uşor vecină cu apoplexia şi rîdea în continuare ascuţit. Ai fost de-a lor. Porţi însemnele! Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Eu am ÎN-VĂ-ŢAT bine! De-aia m-au făcut comandantă! Nimic nu o putea opri însă pe Melania. Şi totuşi comunismul n-a fost rău în toate. Ei, iar începi... Numai cît au tras femeile, numai cîte au murit făcînd avorturi ilegale. Ce ştii tu? Tu crezi că mamei i-a fost uşor? Mama? Mama mea? Era un gînd prea mare şi prea greu. Mă sufocam sub el. Şi Melania asta, spunea uneori nişte lucruri... Părinţii sînt oamenii ăia mari şi imaculaţi. Hai, nu chiar imaculaţi, dar un soi de îngeri, asexuaţi ca orice îngeri, care, să zicem, căci altminteri nu se poate, scăpaseră un picior afară din rai şi asta doar ca să apărem noi, eu şi cu Melania, pe lume. Dar o viaţă sexuală intensă, permanentă era o idee pur şi simplu inacceptabilă. Mama? Mama a făcut avorturi ilegale? Melania tăcea.
Inelele de plastic semitransparent în care îmi prindeam dimineaţă cravata, moştenire de la soră-mea, zăcuseră ani în şir în cutia de pantofi în care ţinea mama papiotele şi nasturii. Şi uite acum ce de nelocuit ajunsese casa părintească... Se părăginise şi un perete stătea într-o rînă. Dar nici a noastră nu se simţea prea bine. Din cu totul alte motive însă. Feodor cîntărea lucrurile din nou. Trăsese linii drepte într-un caiet cu file albe şi mărunţise nişte cifre. Suma totală era destul de greu de imaginat într-un portofel. Dar ne-am pornit. Cu mistria, cu plasă de Buzău, cu zilaşi săteni care mîncau la amiază cantităţi greu de descris şi cereau plată pe zi cît luam eu pe o săptămînă. Cînd a dat Ăl de Sus de am văzut casa făţuită, cu acoperişul reparat şi sobele puse pe roate, mi-a venit să fac ca tata. Să iau poziţia de drepţi cu mîna la chipiu şi să salut ostăşeşte, plesnind de mîndrie. Melania muncise pe rupte. Două zile zăcuse pe-o rînă fără să poată să mişte, urlînd ca lupul pe lună plină de la pîrdalnica ei de sciatică. Vara se încheia, Ionel îşi reluase lecturile de vacanţă cu seninătatea cu care numai copiii se pot întoarce la lucrurile lăsate neîncheiate, Tudor pornise pe picioare, care pe Feodor îl cam lăsaseră, iar eu mă bucuram că mă întorc acasă să-mi fac maninchiura cocoţată pe divan.