Exerciţii de elucubristică

Nu-mi amintesc exact cu ce simţăminte am depăşit si în seara aceea, ca în mai toate după o zi fructuoasă de lucru, dar complet lipsită de noimă, bătălia cu mine însămi în faţa căreia mă văd pusă de fiecare dată cînd, la ieşirea staţiei de metrou Mihai Bravu, constat că scările rulante nu funcţionează. Pesemne că oboseala îşi scosese din nou colţişorii de lapte gata să se carieze şi îmi rînjea impudic şi idiot ca la finele unei comedii pe seama vampirului din Carpaţi.
Ei bine, acasă nu mă aştepta nici un festin. Dar dorinţa nu-i ca omul sănătos, ea te îmboldeşte şi te bagă pînă la gît în ireal şi himeră, te solicită şi, în cazul de faţă, îţi irită pînă la roşeaţă reminiscenţele din copilărie a cărei stemă se profila deja înspăimîntător de mare; o stemă croită din colaje de prăjitură cu caise şi orez cu lapte, presărat generos cu scorţişoară sau dulceaţă de vişine, din aceea puternic mirositoare a acrişor.
Pe strada Peneş Curcanu însă, chiar în capăt, înainte de a o coti, e un soi de aprozar de la care poţi cumpăra orice, mai ales ceea ce nici nu îţi trece prin minte că ţi-ar trebui vreodată. Tocmai acest conglomerat de cutii şi cutiuţe îmi salvează serile tîrzii. Providenţa sau mai ştiu eu cine hotărîse totuşi ca seara aceea să nu se numere printre cele patronate de Fortuna.
Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată anunţată, iar vreun vis premonitoriu nu mi se arătase, nu mică mi-a fost durerea din stomac văzînd în locul imaginii mult rîvnite (imagine care conţinea, pe lîngă coloritul neordonat şi pitoresc al Bucureştilor, veşnica femeie întreprinzătoare, trecută de ce-a de-a doua tinereţe de ceva anişori şi cu mult peste greutatea admisă atît de sistemul ei osos, cît şi de bunul simţ), o privelişte în tonurile de gri-şoarece al uşilor de fier puse sub un lacăt ce putea să taie pofta oricui nu ar fi fost dispus să şi-o pună singur în cui. Trecînd cu greu peste fireasca chemare de a încropi ceva întru potolirea bestiei ce zace pînă la urmă în stomacul oricărui muritor, indiferent de vîrstă, statut sau alte criterii sociale, pe cerul minţii mele se profila deja înspăimîntător de limpede ideea că nu aveam să cedez cu una cu două, cu atît mai puţin să accept o realitate care se dovedea, ca de obicei, de o grosolănie inimaginabilă.
Era atît de mare revolta mea, încît nici nu băgasem de seamă că stăteam de ceva vreme pironită şi că mă holbam exoftalmic în mijlocul străzii Peneş Curcanu (care o fi trecut el prin multe, dar cu o asemenea situaţie sînt convinsă că nu fusese pus să se confrunte) la o pereche de pantofi din piele albă, prea puţin uzaţi, ce zăcea chiar în faţa porţii încuiate ce-mi refuza, pînă la urmă, intrarea în raiul cotidian.
Şi-apoi, chiar aşa, cum să îţi explici de unde se năzăriseră dintr-o dată pantofii aceia cu toc cui, înăltuţ, în stil clasic, lipsiţi de identitate, identitate pe care ai fi putut eventual să o bănuieşti graţie gurilor lor uşor căscate şi lăbărţate care mai păstrau încă urme languroase din căldură şi probabil mirosul unor picioare care lipseau însă cu desăvîrşire. Pe strada Peneş Curcanu nici ţipenie de om, o vagă ţipenie de cîine, şi aia adormită şi lăţită lîngă un gard de beton ce îi ţinea probabil de răcoare.
Şi din nou aceste relicve lepădate neglijent, doi pantofi şi atît, dintre care unul căzuse într-o rînă lîngă celălalt la numai trei patru centimetri regulamentari, care, cu demnitatea unui apărător al picioruşului ingrat pe care îl ocrotise pînă mai acum o vreme, încerca încă să mai salveze aparenţele.
Mă aşteptam din clipă în clipă ca deţinătoarea să pice din cer făcînd de altfel mişcarea inversă părăsirii lor, direct în căscăturile criptice ce mă incitaseră într-atît uitasem cu desăvîrşire de propria căscătură din stomac.
Am adormit din mers, încă de la intrarea în apartamentul meu de la etajul trei, după ce biruisem întunericul de pe palier ce te îmbia să-ţi bagi degetele în ochi şi, în lipsa mîncării, m-am declarat învinsă. Dar nu mi-era dat să scap aşa de uşor. Curînd, pe uşa grea care despărţea pînă nu demult viaţa publică de intimitatea mea construită cu sudoare şi fier forjat acoperit cu colant maro ce imită suficient de bine striaţiile lemnului, a năvălit Merry Poppins care stătea în palma lui Sfîntul Petru destul de incomod, deoarece alături, în brazdele palmei, se odihnea şi cheia de la lacătul aprozarului de la colţul străzii Peneş Curcanu. Merry Poppins zîmbea belicos, nu se ştie de ce, oferindu-mi lapte cald cu miere dintr-o cupă albă în formă de pantof cu toc cui, pantof care mă privea şi el cu nişte ochi întunecaţi şi promiţători care mie îmi aminteau de găurile de caşcaval în care îmi vîram fără drept de apel degetele copilăriei şi din care rareori mai reuşeam să mi le scot (şi atunci la insistenţele bunicii) fără să fac fărîme întreaga bucată.