luni, 7 aprilie 2008

Pe urmele şuşanelelor-de-viţă-nobilă - partea 1

Şuşanelele-de-viţă-nobilă, în pofida rezonanţei lor vioaie, sînt şi s-au dovedit ca atare, cu mult mai apatice, ursuze şi chiar iubitoare de întuneric. Luaţi ca primă dovadă faptul, demonstrabil, că nouă din zece dintre cunoştinţele dumneavoastră, ba poate chiar mai mult, nici nu au auzit de aşa-numitele şuşanele-de-viţă-nobilă.
Cititori înverşunaţi şi bolnăvicios de curioase minţi nu au reuşit, cu riscul de a-i supăra amintindu-le, să le scoată la vreun fir de lumină. S-a întîmplat, e drept, de cîteva ori totuşi, dacă e să străbatem cu piciorul de-a lungul şi de-a latul vremurilor, însă cazurile au avut loc în solitudine ori au fost percepute ca o izbîndă individuală. Astfel încît însăşi istoria nu s-a priceput să le transcrie. Şi chiar cele cuprinse în vreo notă de subsol zac, după cum le arată şi numele, prin cine ştie ce colţ uitat de lume. Altele au fost, ca mai tot ce este supus judecăţii omeneşti, interpretate, în mod fatal, eronat.
Să luăm, aşadar, spre exemplificare, un moment îngheţat în anonima uitare colectivă, mai exact acea perioadă de secol 19 a unei Rusii pe care nici praful nu mai reuşea să o acopere. Un secol blînd, în care încă mai domnea intelectual contele ce-şi desfăcea în chioşc corespondenţa cu destinaţia Iasnaia Poliana. Într-una din zilele acelor vremuri, măcinat moraliceşte de amintirea propriei tinereţi, petrecute în beţii boeme şi sub semnul jocurilor de noroc, hotărăşte conceperea tinerei doamne, acea nefericită Anna - cu doi “n” întru satisfacerea limbii ruse.
Căci, dacă după ce a săvîrşit romanul “Război şi pace”, Lev Nicolaevici Tolstoi a intrat într-o zonă de lăuzie psihică ce-l făcea să creadă că nu mai ştie nici cugeta şi, în consecinţă, nici scrie, în timpul ce a urmat încheierii romanului Annei, nu ne-ar mira să îşi fi rîs în barba ce pornise a bate în sur, uşurat de propria-i greutate şi să îşi fi frecat mîinile de încîntare, gata să mai comită o crimă pe care o putem numi, fără spaima de a fi consideraţi răutăcioşi, “tolstoiana răzbunare a contelui rus”.
Ce procedee a urmat autorul în darea spre fiinţă a acestui personaj este prea puţin interesant şi nesemnificativ din perspectiva noastră şi, de aceea, nu vom insista asupra acestui aspect. Ne vom apleca însă cu o conştiinciozitate religioasă peste filele vieţii Annei, onest, în încercarea de a găsi, pe de o parte, mobilul abominabilului gest şi, pe de altă parte, modalitatea în care a fost comisă această crimă. Vom reveni, de asemenea, ceva mai tîrziu asupra unei întîmplări ce se încadrează în rîndul tipic al şuşanelelor-de-viţă-nobilă, dar care şi-a păstrat nealterate atît vitalitatea, cît mai ales frumuseţea.
Deşi, sau poate tocmai de aceea, ne interesează soarta Annei, ne vedem nevoiţi a porni pe firul istoriei nu atît a ei, cît mai ales a autorului, care s-a aventurat într-o călătorie dictată de – probabil – un soi de insatisfacţie, dar care s-a soldat cu un roman de înaltă ţinută, chestiune cu care toată lumea este de acord, dar cu un final despre care bătrînul Freud ar avea mai multe de povestit. Acest subiect a rămas însă neatacat de acesta în capitolele ce-i poartă semnătura. Am căuta, desigur, mai multe motive pentru care însuşi Freud a omis o asemenea întîmplare fierbinte şi zemoasă de însemnătate, dacă nu am şti că la vremea cînd se năştea Anna, Freud ar fi putut avea deja toate răspunsurile şi nici o întrebare, dacă nu ar fi întîrziat istoria să-l înregistreze.
Ridicolul situaţiei apare la mult timp după ce cartea fusese publicată şi extrem de bine primită, spre liniştea lui Nicolaevici Tolstoi care, deşi animat de cele mai curate sentimente, era, pe de altă parte, de un orgoliu nemăsurat. Aproape de finalul vieţii, mulţumit de cele făcute şi nemulţumit de cele nefăcute, curăţat de cele ale tinereţii, dedicat acelor lucruri pe care începi să le zăreşti cînd te apropii de ultimul şi cel mai de seamă prag al existenţei pămînteşti. Dăduse uitării doamna pasională cu ochii de culoarea argintului, atinsese deja acea zonă a liniştirii spirituale şi cedase aparent în faţa soţiei care nu înţeleea de ce ar trebui să nu aibă ce mînca în favoarea ţăranilor. Şi acestea se întîmplau cu o zi înainte de înfăptuirea şuşanelei-de-viţă-nobilă, ce i-a marcat contelui, pentru totdeauna, drumul în istorie.
Legănîndu-se gînditor în şezlongul ce scîrţîia din cînd în cînd la o mişcare mai bruscă, contele îşi mîngîia barba lungă visînd probabil la falansterul uriaş ce se poticnise în regulile unei societăţi prea plictisite ca să mai guste idei inovatoare. Aici, de fapt, intrăm în sfîrşit în zona curioasă a şuşanelelor-de-viţă-nobilă. Căci, dincolo de cele ce au fost scrise, transmise pe cale orală sau anesteziate în cotloanele memoriei, s-a păstrat în mod cu totul neaşteptat tocmai acel zvîcnet al spiralei temporale care face obiectul şuşanelelor-de-viţă-nobilă.
Anna, mai frumoasă chiar decît fusese imaginată şi mai pasională decît sperase însuşi autorul, îşi făcu apariţia pe aleea conacului. Aceeaşi ţinută, aceeaşi privire, aceleaşi gesturi, dincolo de ceea ce suportă însăşi feminitatea, lucruri ce îl tulburaseră, de bună seamă, şi pe Vronski. Lui Lev Nicolaevici Tolstoi îi scăpă pipa şi mîna îi alunecă olimpian pe lîngă piciorul şezlongului.
- Dumneata aici? – se bîlbîi vizibil tulburat autorul în timp ce-şi culegea pipa umezită de iarba dimineţii.

4 comentarii:

Iulian spunea...

Interesanta, dar iti cam increteste putin fruntea cand o citesti. Daca ma intreaba cineva, un pic bosomflat dupa lectura facuta: ce-a vrut, ma, sa spuna asta? Stii ce i-as raspunde? Uite cam asta: "Pai, ba... toata, toata...(ei bine, aici as avea putine probleme, nestiind ce sa-i spun ca e), tot ce-a scris, pana la ultimul paragraf, reprezinta un fel de prolog la susaneaua (1.spectacol de varietati, de calitate discutabila. 2. pusca lunga arnauteasca. DEX) pe care ne-o pregateste, si dupa ce pe pregatit un pic, plimbandu-ne prin Tolstoi, ne baga susaneaua. Ei, ai priceput, ba, acum?"

vasilissa spunea...

of, esti ca fata mare la maritat... stai donle sa vie si celelalte parti, ca nu am tras cortina inca. e partea 1.. dupa partea 1, vine partea 2, 3 pina cind in fine ajungem la final. si daca nici atunci nu am priceput, nu e bai, ca nu e competitie... :) multumesc de trecere... si bag acu si partea 2.

Iulian spunea...

Mda'. Am vazut c-ai bagat si partea a doua, deja e mai clar.

Si nu c-ar fi competitie, ci doar o apucatura proasta de-a mea: sa-nteleg io, domne', tot.

vasilissa spunea...

hehehe, cunosc sentimentul, asa ca deja formam o gasca...