Never Mind the Balkans, Here’s Romania! O carte ca un oftat

Nu mai povestesc cine e Mike Ormsby.
E englez.
Pe alocuri, perplex.
Îndrăgostit de România noastră. Acum şi a lui.

După nişte ani buni de trăit pe meleagurile noastre, Ormsby nu a mai rezistat şi s-a pus pe scris despre ţărişoara noastră (aceeaşi pe care acum aproape douăzeci de ani nu o vindeam). Iar mioriticele plaiuri măsurate în inci englezeşti au umorul inerent, deloc negru, ci, mai degrabă, sincer al implicării emoţionale care, din fericire, încă nu i-a venit de hac.

Am citit cartea dintr-o suflare.
M-am amuzat, m-am întristat.
Mi-am făcut bagajele să fug în Afganistan, în Irak, într-o ţară în care măcar mi-e clar ce aş găsi.
Mi-am suflecat mînecile prinzînd încă o dată curajul să apuc stindardul dresului maionezei. Educării celor din jur, bătutului obrazului seminţarilor şi ascultătorilor de Guţă în difuzoarele mobilelor.

Şi am mai dat o pagină.
La final, m-am aruncat prin încinsul Bucureşti la librărie şi am cumpărat-o pentru o doamnă subţire, vestică, vrînd-nevrînd - parte a acestei realităţi româneşti de nişte ani buni. Care doamnă, deasupra unei cafele de dimineaţă, cu subtilitatea dată de politeţe şi distanţare faţă de subiect, m-a aruncat în faţa unei întrebări la care nu am ştiut să răspund: se vor simţi conaţionalii mei jigniţi de cartea lui Ormsby? 

Iată-mă încă o dată la braţ cu o Românie pe care, pe cît o iubesc, pe atît aş schimba-o. Cum se întîmplă cel mai adesea într-o relaţie.
 
Cu alte cuvinte, în afară de faptul că eu personal citind am avut un sentiment că Mike Ormsby e niţel naiv, am trăit un deja vu continuu. 

Nu ştiu ce fac ceilalţi români, dacă se simt au ba insultaţi. Cert e că eu cred cam aşa: cine a citit cartea nu are încotro şi, rînjind şi scărpinîndu-se în creştet, oftînd şi mustăcind, recunoaşte că el însuşi s-a luat cu mîinile de cap în diverse situaţii similare celor scrise. 

Şi, ca să închei într-o notă amară, căci m-am trezit devreme şi e luni, cei care s-ar putea simţi vizaţi şi al căror comportament necesită oareşce ajustări nu ştiu dacă ajung să citească povestirile lui Ormsby.

Dacă totuşi vor citi şi se vor simţi jigniţi, ar fi de-a dreptul excepţional.
Cineva trebuie să îi deranjeze şi pe ei...

Aproape mai mult ca perfect

este întotdeauna ceva ce rămîne.
trecem, alunecăm, ne furişăm, închidem ochii ca atunci cînd ne dăm cu săpun pe faţă.
lucruri pe care le uităm şi totuşi le urmăm. inconştient, glisînd ca de-aiurea, în sincope ale cărui tîlc abia la finele drumului le înţelegem... dacă avem noroc.
în ordine aleatorie, un plîns în doi, sub o umbrelă franţuzească, într-o cameră de cămin, lipăitul cu tălpile pe asfaltul încins prin pelicula de ploaie, trăsăturile adunate spre centrul feţei ale bebelui înfăşurat ca o mumie într-o faşă albă conturînd întregul corpuşor, somnul iepureşte din primele luni, mîinile mari, sigure ale celui de lîngă mine, parfumul de wrigley din geanta maică-mii, discuţiile despre reîncarnare cu graţia pe care ţi-o conferă tinereţea, năsturaşii albi de la prima cămaşă de pionier, căldura unei anume veri în care de prea multă fericire n-am mîncat decît covrigi, chihlimbarul unui whiskey care nu mi-a plăcut niciodată şi care mi-a scuturat făptura ca o pecete a împăcăciunii prieteneşti, foarfecele cu care am tăiat şnurul de comandant de detaşament al soră-mii, poza unui domn cu barbă, eliade şi hesse şi bulgakov şi tolstoi şi preda şi rex, cîinile portocaliu cu guler alb şi lătrat înalt, acadelele făcute de ţiganca sofica, biserica din drum spre şcoală şi colivăresele cu batic, bicicleta pegas galbenă care nu mai ştiu dacă era galbenă, aerul drăcesc fierbinte care mi-a ars plămînii cînd am ieşit pe aeroportul din bagdad, soarele cît jumătate de cer rostogolindu-se peste casele albastre, scorţişoara din orezul cu lapte făcut de bunica, glasul chinezoaicei mele pe care nu o mai găsesc, moscova aia cu mesteceni arzînd în soarele de toamnă, eu însămi în nişte poze de care nu mi-am amintesc niciodată, din care îmi zîmbesc înstrăinată şi totuşi... amintiri dintr-un viitor pe care îl aştept crescînd dintr-un trecut în care nu aş schimba nimic.

EXTRAORDINAR DE SENZAŢIONAL DE NEMAIÎNTÎLNIT

iată că aşa se explică ăăăăă limbajul (sic!) care este pe pitzipoanca... Bună ideea, domnu Zoso... Dar cred că tot vorbăreala aia de scară de bloc cu sămînţa între dinţi te-a dat de gol. eh, nu e bai, lasă că îţi mai vine ţie o idee... sau poate că nu?

Oh, temele pentru acasă...

aici.

Cine are carte?

Io-teeeee. Nu-i drăguţ? Cît pe ce să sting lumina din birou şi să mă aştern cititului precum murgul drumului...

Impresii nedocumentate

Io, drept să vă spui, nu am reuşit să îmi formez o opinie. M-a cuprins o stare de lehamite, jale şi cătănie. Nu pot zice că simţămintele sînt legate strict de conţinut. Că, aşa cum ziceam, nu am depăşit privitul tîmp, în lungul paginii de internet.
Aştept pe cineva cu mai multă răbdare şi aplecare culturnică să îmi zică ceva, chit că o zice într-o formă umorală, ce e, de fapt, aici. E de bine? E de rău? E totuna? E alta? Mă scoate careva din dubii?

Boda proste…

- ‘Năziua ... Care e problema...?
E interesat sincer. Amabil. Zîmbeşte plăcut.
- Păi, domnul doctor, iaca.
Îmi dezvelesc obrajii acoperiţi cu bubuţe sub formă de pustule.
- Mda..., zice domnul doctor de la distanţă. Ai zice că îi e frică să nu se ia.
Îşi aşază pixul pe masă.
- Ce să vă zic... Poa’ să fie o foliculităăăă... O reacţie alergică la... cevaaaaa... Sau o varicelă.
- Aha, zic eu moale aşteptînd concluzia.
Fără concluzie.
- Aşa, reînnod conversaţia încă sperînd un diagnostic.
- Păi... Cum ziceam, poate fi oricare. Io o să vă prescriu nişte medicamente care să trateze simptomatologia...
- Păi, ca să zic aşa, înţeleg că nu ne putem hotărî ce e?, mai încerc eu marea incertitudinii cu deştul.
- Nu prea... Dacă doriţi să faceţi nişte analize să vedem dacă e varicelă..., mergeţi la Babeş, rezultatele vin în şase zile şi pînă atunci oricum ne lămurim dacă e alergie sau varicelă.
- Okay..., mă desumflu. Acum eu am altă problemă. Am avut varicelă.
- O fi vreo recidivă, redevine domnul doctor amabil.
- După treizeci de ani?, mă mir eu a prost.
- Mda..., pică iar pe gînduri omul cu stetoscopul, cam mult de atunci.
- Şi, ştiţi, domnul doctor, pe mine bubuţele astea nu mă mănîncă. Deloc.
- Ei, atunci o fi vreo varicelă atipică.
Fac în gînd o trecere în revistă a înjurăturilor de mumă, neam, specializare etc.
- Domnul doctor, dar dacă e varicelă? Mă duc la muncă?
- Cum doriţi..., intră frontal în negociere domnul doctor.
- Acum, ce să vă zic, dacă aş şti că un coleg de-al meu are varicelă şi umblă slobod cu ea prin birou, l-aş cam linşa... Pe bună dreptate...
- Dacă doriţi, vă fac o trimitere la medicul de familie să vă dea cîteva zile de concediu...
- Şi dacă nu e varicelă? Şi e o reacţie alergică la ceva, ce fac? Stau acasă aşa degeaba?
- Cum doriţi, devine agasat omuleţul cu halat alb...
Între timp se pune pe umplut o reţetă. Mi-arunc un ochi. Sînt vreo şapte medicamente.
Mă uit întrebător.
- Vă sfătuiesc să mergeţi la o farmacie de pe lîngă Obor. Nu e departe de aici şi sînt acolo nişte domnişoare care fac cu mînuşiţele lor o soluţie albă... Vă daţi cu soluţia asta dimineaţa şi seara. Dacă vă hotărîţi să mergeţi la serviciu, daţi-vă numai seara ca să nu umblaţi cu petele albe pe faţă.
Minte prost. Ştiu figura cu „mergeţi la farmacia cutare, că acolo sînt nişte farmaciste care fac minuni”. Singura minune făcută pe acolo e comisionul pe care şi-l ia medicul în funcţie de cîte medicamente prescrie.
Zîmbesc prostită.
- Dar, ştiţi..., pe mine bubuţele astea nu mă mănîncă... Soluţia aia albă nu e împotriva senzaţiei de mîncărime?
- Ba da... Dacă vreţi, vă daţi, dacă nu, nu...
Bună treabă. Acum sînt plină nu numai de bube, ci şi de spume.
Ieşim în hol. La recepţie, se canoneşte să rezolve hîrţogăraia.
Face cîţiva paşi strigînd pe hol:
- O ştampilă? Îmi pune şi mie cineva o ştampilă?
Îi arde de glume. Normal, io am bube..., nu el.
Dintr-un colţ, o cucoană tînără decretează:
- La ora asta, domnul doctor, nu mai avem ştampilă. Luni!
Domnul doctor se întoarce vioi:
- Nu pot să vă dau acum trimiterea către medicul de familie pentru un concediu medical. Reveniţi dumneavoastră luni să vă pună o ştampilă...
Plec năucă. Cine e, domnle, individul ăsta? Mă uit pe reţeta scrisă mărunţel. Asistent universitar... Cum a ajuns el în sistemul medical privat la Euroclinic? Şi nu ca pacient... Ceea ce ar fi fost cu mult mai potrivit, la secţia senini... Tre' să fie el al cuiva. Well, ştiu că am dreptate. Ia uite. Îl cheamă Daniel Boda. Aha, băieţelul lui Iosif Boda... Exact, ăla cu analizele politice. I-a lăsat lui fiu-su analizele medicale... Iată ce simplă era explicaţia.
În faţa policlinicii mă hotărăsc brusc să sun pediatra la care am înscris copilul. O fi văzut suficiente bube de varicelă ca să mă lămurească şi pe mine...

O, tempera, o, mores…

Culori tari. De spart la ochi. Goliciuni, mărci luate din Europa (aia a noastră, nu aia a lor), buze siliconate, poziţii care presupun măcar un partener… Pîinea şi circul timpurilor noastre. Pe hi5, din păcate, avem parte doar de circ. Mult circ. Nici o firimitură de pîinică să înmoi cu ea în zeama iute a contemporaneităţii În vremurile acestea cu un colorit papagalicesc, pîinea se pare că a devenit inutilă. Circul, cu culorile lui răvăşitoare, gălăgia şi adînc înrădăcinatul prost gust, ţine, se pare, şi de foame.
Intru aproape în fiecare zi pe http://pitzipoanca.org/. Nu comentez, căci de fiecare dată rămîn fără cuvinte scrise. Mă îngrozesc, pe alocuri rîd în barba fără barbă, mă uimesc cu glas tare, îmi fac un set de cruci şi… intru a doua zi din nou. Pentru că de fiecare dată este la fel de incredibil.
Pentru cine nu ştie, siteul cu pricina se bazează pe un altul, pe hi5. Care hi5 nu mă distrează deloc. Extrage de acolo climaxul penibiliului şi-l comentează într-un grai săltato-ironic care mimează limbajul de pe hi5. Unde nu mai e vorba nici de circ, nici de pîine. Ci doar despre nişte fătuce care se iau în maxim serios, pentru că sînt unicate, stilate, invidiate, înapoi la lume date. Sinistru şi complet neamuzant.
Ce mă nedumereşte pe mine este felul în care comentează oamenii care intră pe pitzipoanca.org.
Te-ai aştepta ca cei care au ales pitzipoanca hi5-ului să fie mai cu ştaif la limbă, mai subtili, mai spălaţi pe dinţi. Nu sînt. Limbajul de desfiinţare a hi5-istelor buzate şi semiîmbrăcate e acelaşi şi pe un site şi pe celălalt.
Păi şi atunci, ce îi diferenţiază? Pitziponcii au mai mult chef de mişto spre deosebire de serioşii hi5-işti?
Nu îmi dau seama dacă au mai multă carte, mai mulţi ani de-acasă, mai puţine haine stridente în garderobă. E drept că sînt mai acizi şi mai subtili pe alocuri. E drept că se prefac că vorbesc ca hi5-istii. E adevărat că dacă s-ar apuca să trimită commenturi docte, ar fi soporifici. Dar o minimă autocenzură, după cum văd eu, chiar nu ar strica. Mai ales că tot strîmbîndu-te, există riscul să rămîi aşa...

High in the sky

limba păsărească... mai mult nu vă zic!

Un tramvai numit dorinţă

Iată un comment primit ca reacţie la postul de ieri. Cum ziceam, cantitatea uneori e la fel de importantă pe cît e calitatea...


În tramvaiul meu, ieri-alaltăieri, o bătrânică a luat în poală o fetiţă de vreo 4 ani. Fetiţa o mângâie pe bătrână pe braţ şi zice:
- Ia uite, pielea ta s-a stricat.
După care îşi ridică mânecuţa şi arată spre pielea ei ca hârtia:
- A mea e bună, nu s-a stricat...
Toate tinerele au mustăcit, iar doamnele de peste 40 de ghiocei în bucheţelul vieţii au oftat/lăcrimat discret...
Norocul meu că-s jună, altminteri aş fi reflectat toată ziua la cât e de trecătoare tinereţea; şi viaţa, în general...

Cu alte cuvinte, măcar de amorul unei concluzii: e mai mişto în tramvaiul Dorei. Înghesuiţi-vă şi acolo!

La subsolul turnului de fildeş

N-am încotro... Scot nasul în stradă, pogor spre trenul personal al vieţii, care, deşi personal, se fereşte să facă prea multe halte, spre deosebire de răbduriul metrou.
Dristor, o staţie din care aproape orice bucureştean şi-a extras cel puţin o amintire transpirată. Puhoiul pufăie în marginea peronului precum cîinii de vînătoare înainte de a le da drumul din laţ. Din secunda în care uşile trenului se deschid, se aruncă în vîltoare, călcînd în picioare principiile bunului simţ şi pe nefericiţii care nu au apucat să o zbughească afară. Cam asta cu insuficienţii şapte ani de-acasă. De pe vremea cînd noi eram mici şi Bucureştiul mare.
Mă aşez, scotocesc, într-o pornire psihopată, după carte. Înapoi în turnul de fildeş, aşadar. Şi, desigur, brusc înapoi în aceeaşi realitate, aruncată vertical de sus în jos în limbaj de esenţă tare:
„Ai dreacu’ de nesimţiţi…, bombăne cucoana cu păr vopsit cu tempera... Tineretul din ziua de azi... Dacă se simte vreunul să se ridice! Vite încălţate..., aia e...”
Mă ţintuieşte cu o privire sticloasă. Pe mine. Adică eu personal sînt tineretul din ziua de azi. Sau bovinele cu cizme? Pînă să mă dumiresc la care categorie mă calific, în creierul meu a şi crescut imaginea apocaliptică a cititului în picioare, atîrnată de bară cu o mînă, cu rucsacul spărgîndu-mi vertebrele şi leşinul inerent după acele orele de muncă nocturnă încă proaspete în sistemul meu osos şi nervos. Din ce în ce mai nervos.
„C-am fost şi io tînără...”, îşi varsă cucoana fierea direct pe filele cărţii mele. „Dar atîta nesimţire...”
Mă mai uit o dată, niţel cuprinsă de ruşine. O fi şchioapă. Ciungă. Chioară. Gravidă. Nu. E boită. Aer de munte în obraji, rimel, umbre maro-aurii pe pleoape. Gentuţă văratic pe un umăr. Săndăluţe cu toc’şor. Io mă gîndesc în ce viteză mi-am făcut duşul de dimineaţă.
Din stînga mea un domn între acele două vîrste cînd este incert dacă eşti tineretul sau bătrînetul se enervează brusc.
„Da, oi fi fost şi tu o curvă tînără... Şi acu eşti una bătrînă!”
Chicote şi hăhăieli...
Piaţa Victoriei. Fug mîncînd peronul. Turnul meu de fildeş are încă o fisură în fundaţie.
Ştiu că o asemenea întîmplare nu mai e spectaculoasă în sine. Devine însă, dacă o priveşti în termeni cantitativi.

Lunea - acest acvariu

Lunea, această umbră, neagră ca orice umbră, a trecutelor răsfăţuri... Şi totuşi, speranţă există, parafraza poetului. Daţi drumul la căşti, nu o să înţelegeţi o vorbă, dar vă puteţi miji ochii niţeluş pentru a vă lăsa purtat de valuri. De cîte ori ascult piesa asta, îmi imaginez un drum lung, nesfîrşit, privit în adîncime prin parbriz...


akvariumdeluni

Rumeguşul corporatist

Un fenomen de masă din ce în ce mai supărător la nivel de discurs se propagă de cîţiva ani mai ceva ca ciuma în Evul Mediu.
Observ cu o cutremurare vecină cu băgatul sub masă că junimea autohtonă actuală, cea pentru care perioada comunistă e simplă filă de istorie tiparită, are tendinţe cel puţin sinucigaşe la nivel de retorică. Din păcate, standardizarea excesivă a limbii duce, inevitabil, la cea a gîndirii.
Aşa-zisul limbaj corporatist, cum demn de o cauză mai bună îl numeşte junimea cu pricina, este într-atît de asemănător cu surata lui din rumeguş comunist, încît devine absolutamente înspăimîntător. Ca să amintesc doar două dintre tendinţe: impersonalul reflexiv (să se realizeze, s-a realizat, se va realiza) combinat cu persoana întîi plural în locul demnităţii asumării persoanei întîi singular conduc la manifestări de colhoz în dauna celor individuale. Ceea ce, la nivel de mentalitate, se răsfrînge în timp suficient de adînc încît să producă oamenii sintetici de care ne lovim de la poarta unei instituţii pînă la cravata pepită a directorului general.
Se ştie deja, au studiat şi dovedit-o grupurile acelea vestite de cercetători americani, că o companie, cu cît e mai multinaţională, cu atît e mai puţin democratică şi, în consecinţă, mai comunistă. Este un necesar impus de luptele intestine ale marilor companii.
Trist nu este faptul în sine, ci inconştienţa cu care oameni tineri, proaspăt ieşiţi de pe băncile universitare, participă şi girează – fără a pătrunde – un soi de limbă lată, plată şi, în consecinţă, complet nenuanţată.
Am încercat, într-o pornire bătrînească să atrag atenţia la faţa locului unor astfel de utilizatori de limbă de pal melaminat în amarul stil nou. M-a mîncat într-un loc nu tocmai demn de numit să le explic maniera de manipulare la care participă impasibil şi inconştient comparînd vremea în care bifam cincinalele în patru ani, plătind fiecare tributul demenţei oficiale, pe care însă, spre deosebire de vremurile pe care le trăim acum, o taxa fiecare la el în bucătărie, cu apa de la robinet curgînd tumultos de teama microfoanelor înfipte în pereţi, luînd-o în tărbacă şi descompunînd clişeele vremii.
Ca răspuns, m-am găsit în faţa unor priviri superioare aruncate îndărăt, de la înălţimea subţirimii experienţei. Adică, lasă-ne, bre, dinozaure, cu prostiile astea învechite. Okay, bine cu de-a sila nu s-a inventat. M-am lăsat păgubaşă şi m-am retras în turnul meu eteric, de unde trag semnalul de alarmă cu ambele mîini, doar-doar trenul acesta infernal o scrîşni pe frîne şi-o desfunda urechile măcar ale celor care ar putea să audă, ba chiar, îndrăznesc să sper, să înţeleagă. Căci, se pare, nu mai e suficient să ai urechi ca să auzi.

Puterile cernelei simpatice

Voi reveni cu beletristica. Deocamdată încerc cu cotul apa călduţă a concluziilor generaliste.



Iniţial un simplu spaţiu de listare, apoi un interactiv jurnal personal, presărat cu opinii care au devenit din ce în ce mai curajoase, punînd pe tapetul internautic subiectele acute, blogul a ajuns în pas săltat locul în care se naşte, în fiecare zi, veşnicia.
Studiile indică faptul că, dincolo de implicaţiile politice, bloggingul are darul de a funcţiona şi ca terapie individuală sau de grup. Jurnalele online în care, de la vlădica la opinca internetică, fiecare îşi varsă umorile, experienţele personale, versurile şi subiectele evitate la bere, au darul, pe de o parte, de a dezamorsa complicata alcătuire intimă a fiecăruia şi, pe de altă parte, de a furniza alice pentru adevărate răzmeriţe sociale.
Aceste găşti de căutători de ace în carul cu veveveuri, blogării, scormonesc societatea, politicul, omul, capra proprie şi cea a vecinului. Ajung să fie citaţi de presa tipărită, ca surse şi, cu puţin noroc şi intuiţie, sînt adesea baza de la care ziarişti serioşi pornesc o investigaţie ce va duce, în ultimă instanţă, la o ştire de senzaţie.
Şi, cum ziariştilor le şade bine cu sursele, oricît de suprinzător, au început să-şi citeze rădăcinile online şi chiar să planteze ei înşişi pe tarlalele personale.
Bloggingul, ca armă albă sau de orice altă culoare, adesea politică, a dovedit deja că poate să aibă rezultate spectaculoase în zonele sensibile. Regimurile totalitare, din cauza imposibilităţii de a controla fenomenul, ridică diguri legislative împotriva blogurilor, iar pe blogări îi hăituiesc prin lanul de secară intergalactică.
Singapore, Egipt, Sudan sunt primele ţări în care acum, la loc cu răcoare, stau blogări care s-au remarcat prin diverse atacuri îndreptate fie împotriva islamului, fie împotriva guvernului, fie de-a dreptul împotriva unor oameni politici.
Dar, oricît de întortocheate căile Domnului, tot la Roma par să ducă. Presa online creşte precum Făt-frumos pe zi ce trece, devine din ce în ce mai stufoasă şi, pe alocuri, din ce în ce mai serios abordată, mai bazată pe informaţii, mai ascuţită şi mai limbută decît aservita presă tipărită.
În acest context, lupta între print şi eteric este mai degrabă falsă. Nici una din ele nu poate înghiţi capul celeilalte, căci asistăm şi, vrînd-nevrînd, participăm la o formă de comunicare bicefală. Printul şi onlineul au devenit complementare, adesea redunante din punct de vedere al conţinutului, păstrîndu-şi însă savoarea specifică.
Discuţiile în doi peri, caragialene, pe marginea şi pe mijlocul subiectelor tratate în plumb n-au făcut decît să patineze spre lejeritatea cu care poţi comenta online fără să fie nevoie să-ţi tragi pantalonii pe tine şi să ieşi la cafenea. Cu alte cuvinte, ambele tabere, de cele mai multe ori formate din aceiaşi indivizi, preferă uneori cafeaua reală celei virtuale şi invers. Şi, cel puţin deocamdată, niciuna nu este suficientă. Iată de ce, braţ la braţ, reuşesc încă să coexiste duios şi doar pe ici pe colo înfuriat.