Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - ultima parte

Ceasul se ţinu de cuvînt, sună fix la şapte, atâta doar că Gigi Pătrunjel nu pusese geană pe geană. Aşa că dimineaţa îl găsise boţit, cu cearcăne pînă la bărbie. Iar duş, iar Corul Vînătorilor, iar raşchetat dinţii. Eh, Gigi, erai mult mai fercheş acum două dimineţi, zău aşa…
Traversă cu un pas ferm şi elegant strada îngustă. Ochiul, la pîndă, observa lucruri pe care pînă atunci nu le percepuse niciodată. Uite, de exemplu, marginea bordurii. De-a lungul ei, cărămizile erau ciobite şi mîncate, pe alocuri, dizlocate, iar pe un gard înalt, în prelungirea celui verde, se lăţea o inscripiţie complet fără sens, scrisă cu vopsea roşie şi litere de-o şchioapă:

Puşkin a fost bicefal

Gigi Pătrunjel se opri trăsnit. Îşi simţi genunchii nesiguri şi paşii şovăielnici.
Ţinta unei nesfîrşite nepăsări.
Primul cuvînt care îi trecuse prin minte fusese “indiferenţă”. Dar deosebirea dintre nepăsare şi indiferenţă i se dezvăluia lui Gigi Pătrunjel a fi de natură esenţială. Căci, dacă indiferenţa era măsurabilă într-o unitate a distanţei, a răcelii pure, cu nepăsarea lucrurile stăteau cu totul altfel. Nepăsarea era dureroasă, purta măsură unei iubiri absente, subliniindu-i inexistenta prin chiar exactitatea locului rămas neîmplinit, a lipsei de implicare. Imaginea răsturnată a faptului că celorlalţi le-ar păsa. Gigi Pătrunjel mergea aplecat, precum un călător în căutare de casă. Nepăsarea, o suprafaţă lucidă ce reda ceea ce căuta, doar că reflexia în sine era ireală, căci nu conţinea nimic, arătîndu-i doar ce ar fi putut să aibă, dar de fapt a pierdut.
Asta eşti tu, Gigi? O groapă de gunoi în care toţi cei din jur îşi abandonează lucrurile de prisos, lipsite de importanţă ori rost? Un neica nimeni, un idiot biecefal? Un idiot ce se vrea atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, deşi ştie bine că asta nu este posibil şi cînd e, nu duce decît la alienare atît faţă de propria persoană, cît şi faţă de cei din lumea exterioară.
Scormoni întreg oraşul. Scotoci prin toate cotloanele societăţii, îşi abandonă pantofii lîngă un tomberon şi atinse cu piciorul gol şi cu un soi de satisfacţie crudă stradă după stradă, suportînd cu bucurie durerea frigului de primăvară şi pietricelele ascuţite care îi tăiau talpa.
Curînd, îşi scoase şi sacoul. Nici nu îşi mai amintea unde îl lăsase. Cureaua şi cămaşa. Pantalonii. Intr-un tîrziu, sub un cer desuet şi buclat trandafiriu, se aşeză gol puşcă pe trotuarul din faţa porţii verzi.
O zări ieşind. Candidă şi fără gînduri. Gigi Pătrunjel se ridică fript în două picioare şi, sprijindu-se de gard, o ţinti drept în ochi.
Tînăra îşi ascunsese faţa de priveliştea sfruntată a trupului gol şi ezită să treacă pe lîngă el. Numai că Gigi Pătrunjel nu mai avea de gînd să o rateze de data asta. Se apropie de ea, se prăvăli în genunchi, îşi acoperi pentru o secundă ochii cu podul palmelor, le lăsă să alunece pe lîngă corp şi, într-un final, îşi luă inima în dinţi:
- Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel…