marți, 4 martie 2008

Melania şi iubirile ei bicefale – partea 1

Melania este o femeie despre care nimănui nu îi dăduse prin cap să se întrebe dacă nu cumva îşi pune ochelarii cu lentile groase, rotunde, mari cît Farul din Constanţa (asta, desigur, numai şi numai în orele ei de intimitate, cînd e convinsă că nu o priveşte nimeni) ca să citească pe ascuns, în acest secol lipsit de aplecare către cultură, cărţi din acelea… Grele.
Cărţile, se ştie, vor face într-o bună zi din ea, cum s-ar zice, un om cultivat.
De vreme ce picioarele ei lungi pînă în amigdale, moştenire directă pe linie maternă, nu îi aduseseră nici un avantaj social, în afară de acela că o ajutau la deplasarea bipedă, nu-i rămăsese decît să se retragă în lumea ei mioapă şi să mediteze, cum altfel decît adînc, la rostul vieţii, ajutată, desigur, de alde Aristotel, Dostoievski, Jung, Kundera, Hesse şi alţii asemenea. Asta n-o împiedica însă să studieze, că la o adică cine ştie?, şi revistele pentru femei, burduşite cu sfaturi şi opinii ale specialiştilor care erau de părere că pînă şi ea, Melania, dacă ar vrea, nu-i aşa, deşi nu e obligatoriu, ar putea, cu un strat de fard şi un decolteu bine potrivit, să se ia la trîntă pe teren estetic cu una ca Jennifer Lopez. Că pînă la urmă, cum bine ziceau aceiaşi specialişti, aia avea un cur cît casa şi uite că nu îşi mai făcea complexe, ba chiar şi-l arăta pe tot ecranul televizorului întregii suflări omeneşti.
Şi tot aşa, nimănui nu îi dăduse prin cap să se întrebe de ce nu iese şi ea, ca toată lumea normală trăitoare la bloc, în capot şi papuci, să ducă gunoiul ca pretext să rămînă de vorbă cu doamna Veronica, vecina de palier, care s-a hotărît într-o dimineaţă să pună perdeluţă la ghenă, nu de alta, dar să-şi poată exila acolo bărbatul după masa, să-şi facă şi Mitică-al ei, poftim, damblaua, adică mici la grătar care, dintr-un motiv ce-şi are probabil originile în tainele bucătăriei trace, afumă de nu mai ştii cum să despuţeşti casa de mirosuri; şi să obişnuiască şi el o bere, două, ca băieţii. De bine-de rău, în felul ăsta, îl ştie ea acolo, în balconul ghenei, cu micii şi cu berea lui şi nu la crîşmă cu toţi golanii din cartier.
La uşa Melaniei nu se înfiinţa nimeni să ceară conspirativ obişnuita cană cu zahăr ori vreo ceşcuţă cu ulei, cum se întîmplă după un obicei milenar între membrii unei asociaţii de bloc. Oricum frigiderul ei ardea gazul de pomană, ca şi aragazul, căci nu găzduia niciodată altceva în afară de cîteva feliuţe de pîine îngheţate bocnă ori doze homeopatice de brînză; sau, semn că e într-o formă de zile mari, caşcaval. Ceea ce o îndreptăţi pe Melania să opineze într-o bună zi, în timp ce încerca să se concentreze pe un studiu profund ca orice studiu referitor la credinţele popoarelor din vechime, că ea nu se va încadra niciodată în plutonul gospodinelor sociabile şi joviale, ca orice gospodine. Aspect care nu o nelinişti cîtuşi de puţin. Totuşi, aşa, într-o doară, îşi zise că, dacă ea, Melania, doamne fereşte, ar fi să dea ortul popii, ăştia nici nu ar găsi-o decît după cine ştie cît timp, după miros.
Melania însă nu se grăbea să moară şi, ca atare, îngrijorarea ei era mai mult aşa, de amorul subiectului. O aşteptau atîtea şi atîtea pagini niciodată atinse de mîinile ei, atîţia poeţi, la origine bărbaţi, aşadar, atîţia bărbaţi minunaţi, cu atît mai mult cu cît erau decedaţi. În lipsă de altceva, Melania se mulţumea şi cu atît.
Şi, pentru că nimănui nu îi dădeau prin cap astfel de întrebări, Melania putea să citească liniştită pagină după pagină şi să sublinieze studenţeşte cu marker galben cîte pasaje îi poftea inima, zăcînd în fotoliul preferat (dat fiindcă oricum era şi singurul), cu tapiţerie în ton cu şosetele ei bej, de lînă, făcute anume de bunica aproape oarbă, dar cu mintea încă întreagă şi cu o viaţă socială cu siguranţă mult mai interesantă decît a nepoatei.
Dar, spre deosebire de veşnic neîmplinitul ei amorez, barmanul Florin, cu un început de luminiş în creştetul capului şi purtător la cingătoare al unui altar pe care sacrifica fără preget seară de seară navete întregi de bere, ceea ce îl dusese de cîteva ori în pragul falimentului, Kant, copertat ţeapăn şi auster în roşu închis, se dovedea în mod categoric cu mult mai arătos şi mai incitant; ba, uneori, Melania îl simţea vibrînd la unison pe el, scriitorul ei, iubitul ei, inegalabilul ei, în fond, Immanuel al ei, tresărind încîntat de noua lui cucerire. Senzaţii cu care barmanul Florin, orice s-ar spune, nu o înnobilase niciodată.

6 comentarii:

Ronin Man spunea...

Melania asta seamana atat de bine cu o colega de-a mea! Picioare lungi, frumusica, ochelari, dara parca toata ziua-i ploua-n casa! N-am fost sa ma uit in frigiderul ei , dar cred ca e la fel! Hai sa vedemce-o urma! Sa ai o zi buna!

Anonim spunea...

vezi, asta e toata smecheria. melania asta seama asa de tare si cu o prietena de-a mea si cu o colega de-a unei prietene si cu sora unui coleg... si... urmeazaaaaaaaaaaaaa!

Anonim spunea...

Melania seamna cu mai multe cunostinte din jurul nostru pentru care nu exita eventuali curtezani, ori pentru ca ea pe toti ii priveste prin prisma lui Kant, ori pentru ca majoritatea barbatilor sunt ca Gigi Patrunjel, astras numai de nurii unei domnisoare si neinteresat de circumvolutiunile celei cu care nu ar sti ce are de gand sa faca

Anonim spunea...

uite ca la asa o combinatie intre melania si patrunjel nu m-am gindit... dar io stiu ce sa zic? mi-e teama ca s-ar ajunge la furci si topoare... desi..., mai stii?

Anonim spunea...

Mi-ai dat o idee: o sa pun si eu perdeluta la ghena!

Anonim spunea...

poti sa pui si mileu... zic si io...