duminică, 9 martie 2008

Melania şi iubirile ei bicefale – ultima parte

Cînd primi telefon de la editură că mîine, nici mai devreme, nici mai tîrziu, romanul avea să apară pe piaţă, de fericire, proaspăta autoare de romane mai că se strică la stomac. Îşi propuse însă demn să-şi ţină firea şi să nu facă vreo nefăcută taman acum, în noaptea de dinaintea lansării primului roman.
Noaptea dinaintea lansării primului roman este întotdeauna memorabilă.
Ca şi prima mare iubire.
Un sinuos act sentimental al memoriei personale.
Proaspăta autoare de romane hotărî că aceste ore, singurele care o despărţeau de momentul în care numele ei, sustras tiptil de pe lista fadă a plătitorilor de întreţinere, avea să se înscrie pe cea a autorilor de romane din toate timpurile, şi le va petrece în barul din colţul străzii, cu riscul de-a suporta declaraţiile pătimaşe ale barmanului Florin pînă dimineaţă.
Socoteala din bar însă nu se potrivi întocmai cu cea de-acasă. Barmanul Florin stătea pe trotuarul de vis-à-vis, plîngînd cu lacrimi mari, amare, înjurînd de toţi dumnezeii că a dat faliment ca un idiot şi urlînd cît îl ţineau bojocii că viaţa lui nu mai are, vezi bine, nici un sens. Singura femeie, da, da, singura pe care o iubise cu adevărat, virtuală mamă a copiilor lui, şi aici îi aruncase o privire plină de ceva între subînţeles şi reproş Melaniei, nu dădea doi lei pe el şi că, de altfel, ea avea tot dreptul să gîndească astfel, căci numai el e vinovat că nu s-a putut ridica la înălţimea aşteptărilor ei.
Melania simţi o nevoie imperioasă de a-l suna pe psihologul Bogdan Urmuzescu şi, cum cu nevoile imperioase nu e bine să te joci, îl şi sună, nemaiţinînd cont că e miez de noapte.
Alungat din patul lui călduţ, psihologul Bogdan Urmuzescu îşi jură în barba rară, în timp ce se arunca într-un taxi, că o să înceapă chiar de mîine să studieze ca să devină inginer, că viaţa de psiholog e de tot căcatul şi că să fii sculat din somnul cel mai dulce nu e nici o sfîrîială.
Ajunse îmbufnat la locul faptei şi se aşeză şi el, confirmînd încă o dată puterea exemplului şi spiritul gregar, pe aceeaşi bordură, despre care se surprinse gîndind înduioşat că fusese, de bună seamă, martoră a atîtor întîmplări eroice, triste, vesele, penibile… Din pomelnic lipseau special întîmplările fericite, pentru ca psihologul Bogdan Urmuzescu, ca orice psiholog, nu mai credea de mult în fericire. Totuşi, starea de spirit i se mai îmbună şi, ca dovadă, îşi scoase haina şi i-o puse delicat pe umeri Melaniei, care părea să doarmă cel mai odihnitor somn de care avusese vreodată parte un muritor. Conversă din politeţe cu barmanul Florin, dar, constatîndu-i olfactiv gradul de alcoolemie din sînge, hotărî că e inutil. Aşa că aţipi şi el, într-o rînă, pe umărul lui, după ce făcură un schimb prietenos şi din ce în ce mai înfocat de gîturi lungi, bărbăteşti, de bere cu rom.
Se treziră la unison şi o porniră aiurea prin capitală, evitînd să intre prin baruri ca să nu îi mai pună şi ei sare pe rană aceluiaşi barman Florin. Ocupară abuziv diverse borduri, martore şi ele a atîtor întîmplări eroice, vesele, triste, penibile şi pe marginea cărora discutară şi-şi dădură cu părerea, consumînd pe alocuri întreaga producţie pe anul în curs de hamei prelucrat în stare lichidă.
Proaspetei autoare de romane nu-i era nici bine, nici rău. Căpătase impresia că se plimbă printr-un oraş de vată, alături de un individ bicefal şi patruped, care zîmbeşte cu două rînduri de guri, ciudăţenie care, privită la lumina lunii, părea un tovarăş de drumeţii noctambule cît se poate de potrivit.
Gîndind că destinul avea să i se schimbe radical de a doua zi, decise să îşi repovestească viaţa cu lux de amănunte, în timp ce-şi număra degetele de la mîini, sperînd de fiecare dată să nu mai iasă douăzeci şi ceva, şi se lăsă condusă mai departe, şi mai departe, tot mai adînc în oraşul ăsta de vată, cu trotuare îmbogăţite cu noi întîmplări eroice, vesele, triste şi, mai ales, penibile, acoperite cu un polei cleios şi jegos şi răsfrînte într-un cer negru, ca o firmă de pompe funebre.
Lansarea primului roman, ca şi prima mare iubire, se consumă într-o stare de semiconştienţă. În picioare. Cu singura deosebire notabilă că, în cazul primei mari iubiri, nu fusese nevoită, la sfîrşit, să ţină şi un discurs.
“Tristeţea fagotului meu” mirosea a acrişor de sub coperta proaspătă şi Melania îşi aruncă leneş privirea dincolo de geamul librăriei. Oraşul de vată îi făcea cu ochiul din felinarele care se stingeau, zîmbindu-i parcă ironic, în timp ce iubitul ei bicefal şi patruped se îndepărta ubicuu în direcţii opuse, fracturat în două părţi.
Aproape egale.

3 comentarii:

Ronin Man spunea...

Halucinant final!:))

Anonim spunea...

ca si vietile noastre, nu-i asa?

Ronin Man spunea...

cam asa ceva! vietile noastre sunt frumoase oricum ar fi ele!