Trenul spre altundeva – partea 3

- Ei, asta e viaţa... continuă impreturbabil mămăiţa nedând nici doi bani pe bîlbîielile profesorului universitar. Ia uite cît s-a făcut ceasul... Ce mai zboară timpul ăsta. Că parcă mai ieri eram şi io aşa, ca copiii ăştia. Şi doamne ce-l mai iubeam pe Costică! Da’ şi el pe mine. Venea seara şi-mi dădea cu pietre-n geam. Şi io aveam nişte cozi lungi împletite şi-mi făcuse mama mare o rochie din postav bleumarin cu năsturaşi albi şi guler cu broderie spartă. Şi-aveam, mamă, o talie... De viespe, nu alta! Şi mă strecuram afară, în spatele casei să ne pupăm. Că pe vremea mea asta făceau tinerii. Acum... Şi ne mai vedeam duminică la biserică. Mergeam mai toţi tinerii din sat să cîntăm în cor. Da’ de cîntat ne ardea nouă? Mai cîntam, ne mai pupam... Lasă, mamă, că ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place. Io aşa zic. Zic bine?
Nu se mai lăsă păcălit să-i răspundă.
- Şi asta, cum îi zice, Mariana aia, îi trimitea lu Ionel în armată poezii şi flori presate, de umbla prostul cu ele în buzunarul de la raniţă. Şi-mi zicea, lasă, mamă, că mi-au mers direct la inimă. Acolo le e locul. Pînă m-am enervat eu şi m-am dus la mă-sa şi la ta-su de le-am zis io... Da’ ce nu le-am zis! Ai dracu’ ţigani... Urîţi şi cu o casă plină de puradei şi pături împuţite. Păi aia era fată pentru Ionel? Zi şi tu!
Se lăsă tăcerea. El îşi aminti iar de cei doi tineri.
- Bine e să fii tînăr, se repezi el să apuce să spună pînă la capăt de frica limbarniţei mămăiţei. Ia uite cum mai dorm...
Mămăiţa îşi potrivi ochelarii pe nas şi-şi scană victimele cu o privire de vultur, din cap pînă în picioare.
- Dorm... Ce griji au?, zise ea vădit enervată de întrerupere.
- Dar nu dorm cam de mult? Unde or coborî? Să nu rămînă prin tren...
- Păi da, că şi tinerii din ziua de azi...
Profesorul de latină se sperie. Iar începea tirada. Mămăiţa se pornise iar...
- Poate ar trebui să îi întrebăm?, zise el timid şi în grabă.
Mămăiţa nu aşteptă a doua invitaţie. Îl scutură pe tînăr de umăr.
- Maică, dar voi unde trebuie să ajungeţi? Că mai e niţel şi ajungem la Alba Iulia.
Tînărul nu păru deranjat de intervenţie. Dar nici nu mişcă.
- Maică, reluă mămăiţa uitîndu-se fix, dar ce mai dorm...
- Să nu fi păţit ceva..., zise el şi simţi o mare emoţie în stomac.
- Păi ce să păţească, ferească Dumnezeu?
Nu îndrăzni să spună ce gîndea.
Mămăiţa iar se înfipsese în umărul tînărului.
- Alo? Alo? Unde tre’ să ajungeţi?
Nici o mişcare.
- Hai că sînt ceva!, se enervă mămăiţa. Dar cum să dormi, mamă, în halul ăsta? Ce? Sînt singuri pe lume?
- Singuri, nesinguri, nu-i a bună..., îşi făcu el curaj.