Veriga lipsă şi ora absurdă - partea 2

Asta-i culmea, se gîndi veriga lipsă, încercînd să se convingă că nu e vorba şi de o doagă lipsă, lucru care i-ar fi îngreunat mult mai tare situaţia şi aşa nu prea roz.
Nu pe-asta cu melcul ţi-a spus psihologul să ţi-o repeţi cînd dai de bucluc, ci pe-aia cu oile! Aia cu oile nici măcar nu era în versuri.
Ia stai aşa… Apă caldă?! Melcii beau apă caldă?
Melcii beau apă?
Melcii beau?
Melcii?!
Probabil că da, încercă el să se îmbărbăteze. E ciudat şi de-a dreptul înduioşător cum o simplă poezioară pentru copii poate să aibă atîtea conotaţii nebănuite şi să fie purtătoare modestă a unor asemenea adevăruri uluitoare. Pentru că, în mod cert, poezia nu fusese întoarsă din condei de dragul rimei, aşa cum se întîmplă cel mai adesea în genul acesta literar. Baltă cu caldă nu rimează nici de acum într-o mie de ani. Asta o poate constata oricine, fără a fi specialist în rime. O singură concluzie putea fi deci cea corectă: melcii beau apă caldă. Iată cum adevărul nu este întotdeauna cel mai plăcut lucru pe care îl poţi afla. Melcii sînt suficient de scîrboşi şi fără să mai bea apă caldă. Încearcă numai să bei apă caldă dintr-o baltă! Şi, în timp ce bei, prefă-te pentru cîteva secunde că eşti melc. Dacă ai reuşit, se cheamă că ţi-ai provocat cu succes un coşmar… Ce minte bolnavă trebuie să ai ca să scrii poezii pentru copii!
Bun. Dă-i dracu de melci. Aia cu oile era cu totul altceva. Nu avea rimă, nu avea melodie, nu avea nici o legătură cu melcii şi nici cu apa caldă. Cum era cu oile?
Ah, da: te întinzi pe spate, stingi lumina… Invers, că tu nu ai veioză. Deci, stingi lumina, te întinzi pe spate, închizi ochii, îţi imaginezi o păşune verde şi o turmă de oi care paşte în peisaj. Oile – esenţiale în chestiunea de faţă, căci, de îndată ce reuşeşti să le focalizezi sub pleoape, oricît de absurd ar părea, trebuie să te apuci să le numeri.
O oaie, două oi, trei oi… Patru oi…, patru oi… Ce ziceam? Unde rămăsesem? A, desigur, patru oi…
Patru oi?! Păi, de ce sînt numai patru oi? Ce turmă mai e aia care e formată din numai patru oi? Stai să ne-nţelegem, să nu ne pierdem cu firea şi să recapitulăm: psihologul a zis să îţi imaginezi o turmă. Păi şi tu de ce ţi-ai imaginat numai patru oi? Mai ai neruşinarea să te şi plîngi? E imaginaţia ta! De ce nu ţi-ai imaginat o sută de oi, o mie? Un milion? Un miliard? Un catralion de oi?!
Ia nu mă mai tot muştrului! Eu le-am imaginat, eu le număr! Dar, dacă e imaginaţia mea, la ce dracu’ le mai număr? Asta să îmi explici. Nu să te legi de mine că nu sînt în stare să-mi imaginez mai mult de patru oi! Iar psihologul ăla tembel nu are decît să-şi bage în fund toate oile şi să mă lase în pace. Ia stai! Mi-a venit o idee... Dar dacă, de pildă, mi-aş imagina că oile nu sînt ale mele… Dar tu, ce, ziceai că sînt ale tale? Da, eu aşa mă gîndisem, dar era în mod cert greşit. Pornisem de la un paralogism. Cum ce e aia un paralogism? Adică tu nu ştii ce e acela un paralogism? Păi, dacă tu, ego-ul meu, nu cunoşti cuvîntul, trebuie să admiţi că este destul de bizar, dacă nu de-a dreptul imposibil ca eu să pot folosi corect un cuvînt al cărui sens nu îl cunosc, dar să am convingerea că a fost folosit de către mine în sensul corect. Dar, să nu ne pierdem în amănunte şi să ajungem să nu mai zărim pădurea de copaci. Aşadar, stabiliserăm că oile nu sînt ale mele. Sînt pe o păşune oarecare şi oile sînt ale unui cioban oarecare şi pe cioban nu îl cunosc, nu l-am văzut niciodată şi, ca urmare, n-am nici cea mai vagă idee cîte oi are. Atunci nu ar mai fi absurd să le număr, nu? În cazul ăsta nu mi-ar rămîne decît să sting lumina…, să mă întind pe spate…, să închid ochii…, să îmi imaginez păşunea (oarecare!), ciobanul (oarecare!) şi oile lui.
O oaie, două oi, trei oi, patru oi…
Auzi? Da' de ce să le număr, cînd pot pur şi simplu să îl întreb pe cioban direct? Sînt ale lui, el trebuie că ştie foarte bine cîte are. Eu îl întreb, el îmi spune şi cu asta basta.
Zici să le număr totuşi? Bine, le număr, să nu zici că nu am încercat. O luăm de la capăt. O oaie, două oi, trei oi…
Patru oi?! Ce cioban sărăntoc! Auzi, patru oi! Dacă tot numai patru are şi el, la ce dracu nu le număr pe ale mele?!