Melania şi iubirile ei bicefale – partea 4

Între timp, Melania, făcînd abstracţie de toanele, isteriile şi dereglările hormonale ce se făceau vinovate de depresiile şi post depresiile ce îi traversau viaţa, se hotărî să aştearnă un roman în versuri, romanul vieţii ei, romanul cu “r” mare: “Tristeţea fagotului meu”.
Trompetistul Nae Cuculeanu strîmbase din nas la auzul titlului, o trompetă, dacă vreţi să înţelegeţi, se impune, pe cînd un fagot… Auzi ce idee! Nu, nu, în nici un caz, fagotul este un instrument desuet şi total nepotrivit pentru a fi personaj de roman. Dar, oricît încercă trompetistul Nae Cuculeanu să o convingă, Melania o ţinu morţiş pe-a ei şi sfîrşiră prin a-şi trînti uşile în nas.
Viaţa Melaniei începuse să o lase mai moale cu tentativele de suicid şi mai mult din obişnuinţă şi cochetărie umbla prin casă trăgînd după ea cantităţi de-a dreptul industriale de diazepam, ameninţînd că pînă la urmă tot ca ea o să fie. Dar, putea să se dea de ceasul morţii şi să ameninţe melodramatic şi exoftalmic că-şi pune capăt zilelor cît poftea, pentru că Melania nu era nici ea tocmai proastă şi, tocmai pentru că nu era proastă, înlocuise pe furiş toate diazepamele cu algocalmine şi aspirine.
Ceea ce, pe plan naţional, iscă o confuzie generală.
Astfel că, afaceriştii din domeniul farmaceutic fură complet luaţi prin surprindere de inexplicabila dispariţie a diazepamului din farmacii şi se puseră perplecşi pe studiat tone de grafice şi kilometri de calcule mărunte cît bobul de orez, de s-ar fi îngălbenit de invidie, dacă aşa ceva nu ar fi fost pleonastic, întregul neam chinezesc, văzînd lucrătura de un detaliu ameţitor la care se înhămase scrupuloasa liotă de afacerişti.
La finele unei luni năucitoare de muncă, epuizaţi, dar mulţumiţi că totul pe lumea asta are un sfîrşit, făcură publice concluziile la care ajunseseră: de cînd lumea şi pămîntul, mai exact, de la inventarea diazepamului, nu se întîlniseră vreodată cu o asemenea situaţie. Se pare însă că soarta, responsabilă cu afaceriştii din domeniul farmaceutic, nu era într-o dispoziţie prietenoasă. Taman cînd să se retragă prin birourile cu scaune ergonomice şi geamuri termopanate, avură parte de un nou şoc. Din farmacii începură să dispară cantităţi, la fel de mari, de astă dată de algocamin şi aspirină. Ceea ce îi rătuti în asemenea hal, încît, după o şedinţă comună, în care lăsară la o parte inclusiv ideea că, în fond, sînt concurenţi, hotărîră să se retragă din afaceri cît încă nu era prea tîrziu şi să fugă unde or vedea cu ochii.
În mai puţin de o săptămînă, ambasadele străine la Bucureşti înregistrară un număr cu multe zerouri de cereri de emigrare, ceea ce avu ca urmare o grevă de o amploare nemaiîntîlnită în rîndul funcţionarilor care pur şi simplu nu mai pridideau cu munca, în condiţiile în care salariile nu mai fuseseră indexate de pe vremea lui Dej. Ambasadorii şi consulii înşişi se văzură nevoiţi să se căciulească în faţa propriilor angajaţi şi să le dubleze, ba chiar tripleze, sumele înscrise pe fluturaşii de plată, spre dezaprobarea naţiunilor ai căror reprezentanţi erau.
Urmă o serie de demisii la toate nivelurile ambasadelor şi consulatelor la Bucureşti, demisii în care apăreau motive cît se poate de stranii şi incredibile.
Astfel că, sub titlul “Richard Ringabellchester a tulit-o englezeşte”, ziarul The Times titra pe prima pagină într-o luni dimineaţă, cu litere de-o şchioapă, o ştire din domeniul senzaţionalului: “Ambasadorul nostru în România, Richard Ringabellchester, a demisionat ieri seara, invocînd o durere de măsea răvăşitoare, măsea pe care, declară domnia sa, şi-a scos-o singur în propria baie cu ajutorul unui topor.”
Le Mond, mai norocos, avusese parte de o ştire şi mai reuşită, aşa că, frecîndu-şi palmele ştrengăreşte, dădu peste nas întregului mapamond aruncînd o bombă de presă de interes aproape internaţional: “Pierre Rochambeau, prospăt unsul ambasador al Franţei la Bucureşti, a recunoscut oficial că este de fapt transexual, că numele lui de fată este Angelina Cousteau şi că, deoarece nu mai suporta gîndul de a fi înşelat mişeleşte încrederea poporului francez, nu îi rămîne decît să facă un gest bărbătesc şi să se retragă la ţară, în viile lui din Bourgogne, moştenire de familie, în caz că ai lui nu îl reneagă acum că or să primească o asemenea veste”. Ceea ce îi făcu pe olandezi să turbeze de furie şi să-i ceară ambasadorului lor să facă şi el o altă declaraţie mai de doamne-ajută, că un picior în ghips nu e un motiv să-ţi dai demisia şi, pînă la coadă, ar fi putut să dea şi el dovadă, dacă nu de imaginaţie, măcar de atîta bun simţ încît să-şi ţină fleanca, dacă tot nu fusese în stare să găsească ceva demn de prima pagină.
La rîndul lor, ambasadorii Rusiei şi Americii recunoscură la unison că fuseseră principalii furnizori de armament în diverse războaie etnice, pe care însă nu le numiră, susţinînd că e sub demnitatea lor să facă tapaj şi să se laude aiurea.
Nici în plan social lucrurile nu stăteau prea roz. Deşi statisticile arătau negru pe alb, haşurat sau colorat ţipător că, la nivel naţional, au scăzut drastic cazurile de sinucidere prin îngurgitare de somnifere, aceleaşi statistici indicau alarmant o suprasolicitare a spitalelor din cauza diverselor dureri de cap, oase, măsele, şale şi a diverselor forme de gripă, guturai sau simple nevroze în imposibilitatea de a fi tratate.
Însuşi preşedintele României, mirosind că e rost de ceva propagandă, secondat de primul ministru, în ciuda culorilor politice de neconciliat între ei, apăruse pe postul naţional şi dăduse o declaraţie. Aceasta, prin corectitudinea ei politică, nu făcuse decît să-i enerveze şi mai tare şi în egală măsură pe pacienţii înghesuiţi cîte trei-patru într-un pat şi pe sinucigaşii prin îngurgitare de somnifere.